Când, în urmă cu o lună, webzine-ul craiovean “Prăvălia culturală” a lansat invitaţiile de participare la tema despre profesionalismul scriitorilor, n-am răspuns. Mă vedeam atât de evident neprofesionist în meseria scrisului încât participarea la respectivul dosar mi s-ar fi părut un act de vanitate. Însă o frază peste care am dat recent m-a făcut să mă văd într-o altă lumină. Spune Norman Mailer, în “The spooky art – thoughts on writing”: “Profesionalismul se reduce, probabil, la capacitatea de a lucra într-o zi rea”. Se înţelege din text că ziua rea e una în care scriitorul se simte părăsit de Muză. Asta-i exact situaţia în care mă regăsesc eu în zilele dinaintea predării articolului la revista pe care o citiţi. M-am liniştit, aşadar. Sunt profesionist.
Dificultatea inerentă scrisului este dublată, în prezentul caz, de necesitatea încadrării într-o temă pe care am început s-o simt constrângătoare. Carnetul slovac şi-a propus să vorbească despre Slovacia de azi, dintr-o perspectivă care să o suprapună României, evidenţiindu-le deosebirile şi asemănările. Totul văzut la nivelul, poate mic, dar nelipsit apriori de relevanţă, al unui inginer aflat în interes de serviciu la Bratislava. Situaţie care nu-i o ficţiune, ci e actuala stare a autorului.
Ce se întâmplă în prezent? Care-i motivul acestei sfâşieri de ecran? Este constatarea unei limite proprii. Slovacii şi Slovacia nu-mi pot ocupa mintea pe de-a-ntregul. Nu că ar fi ei, oamenii şi ţara, prea mici pentru mintea mea. În definitiv, unii au scris romane despre un cătun. De vină e faptul că eu, în mod inconştient, nu permit numita ocupare.
Drept e să spunem că Slovacia e mică. După cum mi-a spus colegul Igor, când a venit vorba de unguri: “Pe vremea Cehoslovaciei, stăteau cuminţi! Acum au prins curaj, pentru că Slovacia-i mică!” Cu toate astea, n-am citit şi n-am auzit ca vreun slovac să se refere la ţara lui folosind ceva asemănător ineptelor apelative cu care unii români şi-o blagoslovesc pe-a lor: “Românica” şi “ţărişoara”. E bine să li se amintească acestor românaşi un fapt lesne de verificat: comparată cu Slovacia, şi ca suprafaţă, şi ca populaţie, România este un ţăroi!
Din cauza dificultăţilor enunţate mai sus, am hotărât să-mi alimentez carnetul nu numai cu impresii ori judecăţi despre Slovacia, ci cu orice-mi trece mie prin cap în timp ce sunt în Slovacia. Chiar şi cu nevinovate reacţii la ştirile care-mi vin de la Montréal! Această simplă schimbare de program, odată acceptată de editor, s-ar putea să mă scoată din impas.
Avem şi noi
Domnul M., inginer agronom pensionar, are 85 de ani şi e scriitor la timp plin. În ultimii şase ani a scos un număr dublu de cărţi, unele aparţinând aproape tuturor genurilor literare cunoscute. Conform titlurilor ori subtitlurilor lor, ele sunt volume de însemnări, de poezie, de teatru, de anecdote, ori chiar de balade. Lipseşte romanul, un gen literar având re-putaţia de a fi capabil să absoarbă orice gând al auto-rului, fie el cât de îndepărtat de tema aparentă a respectivei lucrări. Însă domnul M. nu are nevoie de roman pentru asta. El e prezent cu aproape toate gândurile sale în fiecare carte de-a lui. Ceea ce nu-i, în principiu, rău.
Cât timp s-a plimbat prin Bratislava, mereu însoţit de Cristina, uneori şi de mine, mintea domnului M. a funcţionat ca o maşinărie ambulantă de detectat diferenţe între ceea ce ochii vedeau şi ceea ce memoria avea în stoc, din România. Concluzia cea mai des exprimată, una care ne stârnea zâmbete anticipative, era: “Aşa ceva avem şi noi”. Însă, când era ceva de admirat, domnul M. ştia să admire: “{ştia sunt mai civilizaţi ca noi”.
Pe autostradă, în Ungaria, a fost primul care a remarcat că podurile pe sub care treceam erau de două feluri: unele plate şi înguste, altele curbe şi late. Explicaţia am găsit-o eu, e drept, dar numai pentru că am privirea mai ageră. Podurile plate erau pentru traficul rutier, în timp ce podurile curbe erau pentru animale şi, am bănuit, utilaje agricole.
Elicele eoliene de asemenea l-au interesat. Nu era obişnuit cu denumirea, aşa că, de îndată ce vedea un alt pâlc, iar ne întreba: “Cum aţi zis că li se spune morilor ăstora?” Ne-a devenit evident că nu ne întreba degeaba. Voia să fie sigur că va menţiona corect informaţia, în următoarea lui carte.
