Staţia de metrou Sherbrooke, ora 7:30 dimineaţa. Nici nu văd pe unde merg. În primul rând fiindcă îmi este somn. M-am sculat târziu, nu mi-am băut cafeaua. Afară e frig de îţi îngheaţă rimelul, iar în gaura de metrou e zăpuşeală. Şi mulţi, mulţi oameni. Îmi dau jos fularul, căciula, mănuşile şi jumătate din geacă. Încerc să văd dacă am ceva mărunt, să iau o cafea, dar vine metroul. Mă bucur.
Mă îmbrâncesc sau sunt îmbrâncită, nu mai contează, dar reuşesc să intru în vagon. Mă împiedic şi mă agăţ de braţul unei domnişoare. Desolée, îi spun, şi încerc să-mi fac loc. Nu pot.
Un imens flăcău stă sprijinit de bara din mijloc. Şi-a depus, de jur împrejur, o cazemată de rucsacuri şi geamantane. Bagaje făcute în pripă, deduc după veşmintele ieşite prin fermoarele rupte de la geamantan. Individul pare însă liniştit, are căştile pe urechi şi clatină capul în ritmul muzicii. După mine, ceilalţi preafericiţi care au reuşit să intre în vagon au aceeaşi soartă. Se împiedică de valize, cad, se agaţă de bară sau de alt pasager, zâmbesc stingheriţi. Ca nişte lichide, cei mai subţirei iau forma celor din jur şi astfel se strecoară mai departe.
Mă opresc şi mă uit la flăcăul cu căştile, cu o privire furioasă. Din cauza lui nu pot să mă mişc şi stau într-o poziţie demnă de un acrobat de la Cirque du Soleil. Privirea mea plină de reproş nu e remarcată, deşi eu simt cum îmi ies flăcări din ochi. Oftez destul de tare, ca să mă fac auzită. Deja un picior este amorţit. Nu mă bagă nimeni în seamă. Sunt nervoasă, nu am băut cafeaua, aşa că nu mai am răbdare.
O altă staţie de metrou se apropie. Poate coboară, mă gândesc şi încerc să-mi regăsesc o mână, care a rămas pironită în jumătatea de mantou… Speranţe deşarte. Valizele sunt în mijlocul vagonului, unele peste altele, oamenii cad, se ridică, se împiedică. După câteva secunde, cât timp durează restabilirea echilibrului, cei mai tineri îşi scot organul vital, celularul. Toţi tastează cu o frenezie extraordinară. Uimitoare este viteza de scris, dar şi poziţia din care reuşesc să scrie. Restul călătorilor citesc fiţuica gratuită. În ultima perioadă, sunt două ziare: găselniţă STM-istă, ca să nu ne răzvrătim când rămâne metroul în pană.
Tânărul înconjurat de valize pare extaziat de muzică. Simt deja cârcei la piciorul amorţit. Continui să-i scrutez pe toţi cu privirea mea lipsită de cofeină şi plină de dispreţ. Nimic. Păi dacă eram în Bucureşti, până acum ar fi fost linşat tinerelul acesta… Ce vremuri…
Aştept o altă staţie de metrou. Acelaşi scenariu: îmbrâncit, impiedicat, dezolat. Nepăsare totală. Imensul tânar cu valizele îşi mişcă în ritm degetuţele şi scoate ipod-ul. Eu văd albastru în faţa ochilor, dar îl privesc fascinată, ca pe o altă specie. Îi remarc tresele de păr cu panglicuţe colorate, care ies din căciula ce a fost odată roz, inelul cu model de trandafir şi încerc să-mi închipui câte tatuaje are. Mă scutur. Cred că, din cauza căldurii, îmi lipseşte oxigenul şi nu mai judec. Mă mut cu greutate de pe un picior pe altul. Nu pot să îmi aşez amândouă picioarele, fiindcă nu am loc de valizele lui. Nu mai rezist. Îi spun calm şi politicos, aşa cum am învăţat să fac în ultimii ani:
– Te rog, crezi că ai putea să schimbi locul valizelor? Merci.
Mă uit, victorioasă, în jur. Mă aştept să mi se dea dreptate, să fiu apreciată pentru curajul de a-l înfrunta. O doamnă se uită la mine, curioasă. Încurajată de privirea ei, reiau tonul pe care îl foloseam pe vremuri (uf!) cu bieţii mei elevi:
– Da’ chiar nu remarci că pe toţi ne deranjează valizele tale? Mută-le, te rog!
Tânărul îşi scoate, lent, căştile. În fine, stabilim un contact. Nu e chiar de gradul trei, dar se aseamănă. Simt că mă iau valuri de căldură şi emoţie. Ce reacţie ar putea să aibă fiinţa asta? Nu ştiu. Nu mă las, mă agăţ de bara de sus şi repet, în limba lui Voltaire, dar cu autoritate românească.
– Valizele, ia-le de aici!
Simt privirea celor din jur. Tânărul mă priveşte ca un peşte în acavariu, îmi spune sorry, după care îşi repune căştile. Atât.
Pentru câteva secunde, rămân nemişcată. Cred că nu mai am putere nici să respir. Nu-mi vine să cred. Respir des, sacadat. Îmi tremură tâmpla şi îmi simt palmele reci. Mă gândesc la fiica mea, care are 22 de ani, şi încă o mai cert că nu spune sărut mâna. Cei din jur zâmbesc şi îşi reiau textul, Angry Birds, ziarul… Nu îmi rămâne decât un singur lucru de făcut. Cobor, îmi iau o cafea şi mă calmez. Bonne journée!
