Am străbătut cândva Spania, de la Madrid la Granada, şi am rămas cu ideea luptei încrâncenate, întinsă pe secole, dintre spanioli şi mauri. Întors la Montréal, am schimbat câteva vorbe despre spanioli cu Jorge, un amic portughez. Jorge mi-a spus: “Les portugais aussi, ils se battaient comme des malades!”. O imagine percutantă a cuiva despre strămoşii lui, care m-a impresionat. Aşa s-au păstrat ţări, aşa s-au construit imperii, mi-am spus. Bătându-te ca turbatul.
Din câte ştiam, strămoşii mei nu s-au bătut ca turbaţii cu vizitatorii lor nepoftiţi. Cu excepţia câtorva extrem de rare ocazii, ei s-au ascuns prin păduri la primul semn de pericol, nu înainte de a-şi fi incendiat, cu vitejie, coliba şi recolta încă neculeasă de pe câmp. Pe daci şi pe romani nu i-am pus la socoteală, pentru că s-au bătut între ei şi nu mi-a fost niciodată clar de vitejia cărora dintre ei ar fi trebuit să fiu mai mândru.
Această privire a mea asupra propriilor strămoşi a suferit, de curând, o serioasă rectificare.
Mai întâi am aflat că o varietate tartinabilă de brânză de oaie, una foarte populară în Slovacia, se numeşte “bryndza” şi că acelaşi produs este bine-cunoscut şi în Cehia, sub numele de “brynza”.
Apoi am aflat că pătrunderea acestui cuvânt în limbile cehă şi slovacă este legată de aşa numita “colonizare valahă”, din secolele 14-16. Atunci, un important număr de păstori valahi, veniţi cu oile de-a lungul munţilor Carpaţi, s-au stabilit într-o zonă muntoasă din estul Moraviei, aflată aproape de graniţa de astăzi a Slovaciei. Zona respectivă, populată de descendenţii acelor familii de păstori, este cunoscută şi astăzi sub numele de Valahia Moravă.
E vorba, aşadar, de transhumanţă, una care a virat în colonizare. În presa românească de azi, de transhumanţă se mai aminteşte doar în legătură cu “păstorul” cvasimafiot Gigi Becali. Este o asociere deplorabilă, pe care transhumanţa nu o merită.
În final, am ajuns şi la amănuntul care m-a îndemnat să-mi privesc strămoşii cu ochii cu care portughezul Jorge şi-i vede pe-ai lui. Aceşti valahi moravi au intrat în istoria Europei prin felul în care, la începutul secolului al 17-lea, s-au răzvrătit împotriva autorităţii habsburgice, atunci când aceasta a încercat să îi treacă la catolicism şi să le reducă privilegiile economice de care se bucuraseră de la instalarea lor în zonă. Rebeliunea valaho-moravă s-a întins pe aproape întreaga durată a Războiului de Treizeci de Ani (1618 – 1648), ea beneficiind de debandada gene-ralizată care domnea atunci în toată Europa Centrală.
Mai întâi victorioşi, luptând “ca o hoardă”, după spusele unui şef militar habsburg, apoi aliaţi provizoriu cu ungurii protestanţi, apoi învinşi şi supuşi unei serii de execuţii publice, în 1623, apoi iar victorioşi, în 1624, când deznodământul fericit pentru ei al unei confruntări cu forţele habsburgice este considerat de alţii un “măcel”, apoi aliaţi, pe rând, cu danezii şi cu suedezii, până la înfrângerea lor totală, în 1644, soldată cu 200 de execuţii publice, la Vsetin, cu uciderea unei treimi din întreaga populaţie valaho-moravă şi cu trecerea la catolicism a tuturor celor rămaşi în viaţă.
Toate aceste informaţii vin de pe internet, cu predilecţie din Wikipedia. Pentru a da un necesar plus de credibilitate textului meu, dar şi pentru a mă întoarce din Moravia în Slovacia, unde-mi e acum locul, am consultat şi o carte: Kirschbaum, S.J., “A History of Slovakia”, Palgrave Macmillan, 1995.
Se vorbeşte în ea, pe o pagină, de “interesanta contribuţie” a limbii române la formarea limbii slovace, prin aportul de cuvinte din viaţa rustic-pastorală (bryndza, printre ele), şi de cel mai important exemplu al influenţei valahilor asupra culturii slovace, poemul didactic “Valaska Skola” (“Lecţia valahilor”), scris la 1755 de călugărul slovac Hugolin Gavlovič. Poemul are 17.862 de versuri şi o temă dominantă a lui este contrastul dintre viaţa liberă a acestor păstori valahi şi restricţiile societăţii feudale din jur. Bănuiala mea e că “lecţia valahă” avută în vedere de autor, una nespusă de frica cenzurii, era felul turbat în care strămoşii noştri din Moravia se bătuseră cu oamenii împăratului.
Mânăreli paralele
În mai 2013, preşedintele Slovaciei, Ivan Gašparovič, a declarat că nu-l va numi niciodată pe Josef Čenteš în postul de procuror general. “Niciodată” înseamnă până în iunie 2014, când Slovacia va avea un nou preşedinte. Čenteš a depus o plângere la Curtea Constituţională, referitoare la lungimea intervalului de timp care i-a trebuit lui Gašparovič pentru a lua o decizie. Pentru că el, Čenteš, a fost ales pentru funcţia de procuror general, prin vot în parlament, în iunie 2011.
Premierul Fico a anunţat că plănuieşte un nou vot în parlament, cât de curând, pentru alegerea unui nou procuror general, fără să mai aştepte răspunsul Curţii Constituţionale. Actualul guvern a venit la putere în aprilie 2012, adică 10 luni după alegerea lui Čenteš.
Aceste date vin din editorialul ultimului număr al ziarului The Slovak Spectator. Colegul Igor îmi confirmă o bănuială: percepţia generală printre slovaci e că preşedintele şi premierul au decis, mână-n mână, cine nu trebuie să fie procuror general.
Sună cunoscut? Sigur, la noi povestea e puţin diferită. Dar rezultatul nu-i acelaşi?
