O să încep prin a-mi prezenta tristeţea şi compasiunea pentru tragedia feroviară ce s-a petrecut la Lac Mégantic. Mă trag dintr-o familie în care meseria de mecanic de locomotivă s-a transmis din tată-n fiu. Chiar dacă am crescut cu miros de cărbune în nări şi zbenghiuri de funingine la urechi, sunt primul, după trei generaţii, care nu a urmat calea drumului de fier.
Asta nu m-a împiedicat să am mereu o fascinaţie pentru monştrii metalici, care după ce au modificat noţiunea distanţelor, trăgând după ei lumea nouă, au devenit desueţi, deranjanţi, dar capabili încă să facă mult rău în jurul lor.
E cumplit ce s-a întâmplat atunci când vagoanele de petrol au explodat. Pentru cei care s-au găsit în apropiere şi au plătit cu viaţa, durerea a fost cumplită, chiar dacă scurtă. În schimb, pentru cei care au supravietuit, precum şi pentru familiile lor, durerea e abia la început.
În general, la asemenea ştiri ne oprim o clipă, ne facem un mic proces de consolare, “vai, ce bine că sunt bine!”, după care continuăm să alergăm în caruselul vieţii. Oare de câte exemple ca acesta mai e nevoie, ca să ne amintim cât de fragili suntem?
Şi, din păcate, nu exemplele lipsesc. Mă întrebam înainte de a pregăti acest articol, despre ce ar fi mai nimerit să vă povestesc, convins în acelaşi timp că marea majoritate a subiectelor legate de economii, asigurări, pensii, au fost prezentate măcar de două-trei ori. Împreună cu colegii mei de breaslă, de la acest ziar, precum şi de la celelalte, ne străduim – de ani buni şi în limita competenţelor – să vă prezentăm, cu fiecare număr, sugestii, idei, soluţii pentru toate etapele vieţii.
Câte dintre acestea au fost înţelese şi urmate e greu de socotit. Partea bună e că tot mai mulţi dintre noi, cei de curând veniţi, înţelegem să ne integrăm tot mai mult în noua societate.
Dar mai bine să revin la ceea ce voiam să vă povestesc de data asta. Cred că s-a întâmplat într-o primăvară timidă, aşa cum sunt cele de la munte, când florile se grăbesc să înălbească merii din livadă, iar zăpada continuă să privească cu trufie din vârful muntelui. Eram în forfota de dimineaţă, cana cu lapte mă aştepta aburind lângă felia de cozonac, de care nu aveam voie sa mă ating până când nu mă spălam bine pe ochi.
În colţul sobei, pe scău-nelul ei mic, ca o statuie vie şi îngândurată, bunica torcea dintr-un caier ce părea că nu se va termina vreodată.
– Bunică, nu vrei mai bine să te duci matale la şcoală în locul meu, dacă tot te-ai sculat aşa cu noaptea-n cap?, mi-am încercat eu talentul de negociator.
– Ba nu, drăguţă, că pentru diaiştia ca mătăluţă trebuie numa’ să mieri la şcoală, că acolo ai ci învaţa di la cialalţi, şi di la cii mai mari, şi di la cii mai mici. Di la fiecari ai ci învaţa.
– Bini, bunică, da’ ci, matalii nu-i puté învăţa la fiel?
– Apăi nu-i chiar aşé, drăguţă, că pientru babii aşé ca mini, nu mai trebuie să învăţăm di la cialalţi, îi di agiuns că rămânem sânguri şi învăţăm din câti am trăit. Şi aşé mă tiem că nu-mi ajung zâlili la câti ni-o rămas di învaţat.
Mult mai târziu am priceput ce voia să-mi spună bunica şi cred că mare dreptate a avut.
Trecem mult prea repede pe lângă toate cele ce ne înconjoară, vrem mereu să învăţăm lucruri noi, dar poate că nu ne-ar strica deloc să ne oprim din când în când şi să învăţăm din cele pe care le-am trăit deja.
Eu vă doresc o săptămână bucuroasă!
