Era în dimineaţa zilei de Sfinţii Chiril şi Metodie. Ieşit pe uşa metalică a blocului de apartamente în care am mai spus că locuiesc, am pornit de-a lungul străzii Bezručova, spre birou.
Aveam în picioare noile mele sandale, unele aproape închise, aducând a pantofi. Le luasem pentru că la birou urma să fiu absolut singur. Din preţuire faţă de înfăptuirile sfinţilor Chiril şi Metodie, dar şi pentru că era vorba de o zi liberă legală, niciun slovac n-ar fi venit la muncă în acea zi. Altfel, nu mi-aş fi luat cu mine aceste sandale, despre care Cristina îmi indusese ideea că “îmi fac piciorul mare”. Fără să vrea, desigur, pentru că doar la sugestia ei le cumpărasem.
În rest, aveam pe mine pantaloni bleumarin şi cămaşă pepită, albastru cu alb, iar într-o mână ţineam geanta neagră, cu laptopul. Deşi era zi de sărbătoare, cu greu ar fi putut cineva bănui că mă duceam în altă parte decât la muncă.
Abia pornit la drum, mi-a ieşit în întâmpinare o doamnă blondă care, ajunsă în dreptul meu, m-a salutat: “Dobrý deň!” Surprins, mi-am răsucit gâtul şi am privit-o îndepărtându-se. Probabil cu suficientă întârziere ca să nu mai fiu auzit de ea, i-am răspuns: “Hello!”
Mi-am continuat drumul până când am ajuns în dreptul blocului de apartamente de după prima intersecţie. Acolo, pe neaşteptate, m-am privit ochi în ochi cu o altă doamnă, una aflată în cadrul unei ferestre deschise, de la parter, şi care tocmai îşi aerisea, prin mişcări vi-guroase, lenjeria de pat. Văzându-mă, şi ea m-a salutat: “Dobrý deň!” Am răspuns la fel ca mai devreme, “Hello!”, iar din modul abrupt în care s-a oprit din scuturat am priceput că fusesem auzit.
Înainte de a fi salutat de o a treia doamnă necunoscută, am sunat-o pe mobil pe Cristina, rămasă în apartament. I-am explicat ce mi se întâmplă. “Să fie din cauza sandalelor?”, am întrebat-o. “E din cauza genţii. Cine ştie ce big shot te cred ele!” – m-a liniştit ea.
***
Presupunând că vreun cititor ocazional al acestor rânduri se întreabă de ce trebuie el să îndure povestea sandalelor mele, mă grăbesc să spun că, în realitate, articolul meu este despre doi purtători de sandale cu mult mai reputaţi decât subsemnatul.
Chiril şi Metodie, pentru cine nu ştie, au fost doi misionari creştini, doi fraţi cărturari, care, veniţi din Imperiul Bizantin în Moravia Mare în anul 863, au dat limbii slave un alfabet, pe care tot ei l-au pus imediat la bună folosinţă, redactând un prim cod civil şi o primă traducere a Bibliei în limba slavă. Alfabetul inventat de ei este precursorul alfabetului chirilic, cel aflat în uz şi astăzi în multe ţări, nu toate slave, şi folosit cândva, pentru multe secole, şi în Ţările Române (până când ne-a scăpat Cuza de el).
În prezent, cei doi fraţi sunt veneraţi în lumea slavă pentru impactul muncii lor asupra dezvoltării culturale a tuturor slavilor. Slovacii, alături de cehi, dar parcă mai mult decât cehii, au un motiv în plus să-i venereze. Moravia Mare, statul slav al lui Svatopluk I, a fost, în primul rând, statul strămoşilor slovacilor şi cehilor de astăzi. Prăbuşirea lui sub ofensiva ungurilor, în anul 896, a însemnat pentru slovaci catastrofa absolută. Timp de mai mult de un mileniu, ei vor fi stăpâniţi de unguri ori de habsburgi. În această lungă noapte a istoriei slovacilor, misionariatul fraţilor Chiril şi Metodie a devenit unul din miturile formatoare ale identităţii naţionale.
