O bunică în direct

Acum vreo 12 ani, când eram încă în ţară, am văzut la o televi­-zi­une, altfel decentă, cel mai inuman reportaj făcut vreodată. Un reporter bate la uşa unui apartament de prin Oltenia şi o femeie tânără deschide. Reporterul vrea să confirme dacă doamna în cauza este cea pe care o caută. Ea era, iar jurnalistul îi spune că soţul – care era pilot – s-a prăbuşit la un zbor de antrenament. Era limpede că reporterul a venit să-i dea primul morbida veste. Soţia pilotului a rămas încremenită, iar reporterul a întrebat-o ce părere are despre moartea soţului, veste pe care i-a dat-o cu 30 de secunde înainte.

Culmea este că reportajul a apărut la ştiri, deci şefii lui au aprobat apariţia pe post a acestei mizerii ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Ulterior, toţi au fost daţi afară, iar postul şi-a cerut scuze. Întâmplarea demonstrează cât de mizerabil se pot comporta oamenii sub acoperirea că-şi fac datoria.

Sunt sigur că aţi auzit de po­vestea lui Ionuţ, băieţelul de 4 ani omorât de câini în parcul La­cul Tei din Bucureşti. Am încercat să citesc toate relatările despre această dramă cumplită. Nu declaraţiile încărcate de emoţie, ci faptele reieşite din anchetă. Am rămas uimit să constat că decla­raţiile se bat cap în cap şi lipseşte firul logic al întâmplării. O dată se spune că fratele mai mare al lui Ionuţ a văzut toată grozăvia, iar după alte surse trupul bă­iatului a fost găsit pe malul lacului, la o distanţă mare faţă de locul unde ieşise la joacă, cu bunica.

N-am putut să citesc ceva clar pentru că, din nou, presa româ­neas­că este aplecată, nu către fapte, ci către senzaţii şi emoţii. Subiectul a făcut să se scurgă fluvii de la­crimi, pentru că părinţii şi bunica lui Ionuţ au apărut non-stop la aproape toate televiziunile. Este un lucru pe care eu nu-l înţeleg.

Durerea pierderii unui copil trebuie să depăşească însutit orice imaginaţie. Cu toate acestea, oamenii în cauză au dat interviuri şi au intervenit în emisiuni. încerc să pricep. înţeleg că părinţii sau bu­nica, cu toată dure­rea lor, pot fi surprinşi de reporteri şi răspund luaţi pe nepusă masă, din politeţe sau crezând că trebuie să spună ceva.

Dar totuşi nu despre asta e vorba. La două zile de la moartea lui Ionuţ, bunica lui s-a prezentat în platoul emisiunii lui Măruţă. Participarea la o emisiune în direct nu este un microfon pus prin surpriză de un reporter dornic de sen­zaţ­io­nal. Doamna bunică a primit un telefon din timp, s-a îmbrăcat, s-a urcat în maşina trimisă de televizi­une, a ajuns în studiouri, a avut o dis­cuţie cu rea­li­zatorii înain­te de a intra în direct, poate chiar a trecut pe la machiaj. Intrată în direct, bunica a început să plân­gă şi să povestească aceleaşi lucruri pe care le mai spusese de câteva ori până atunci. Măruţă s-a pregătit şi el special pentru eveniment şi a început să plângă la rân­dul lui, pentru că aşa trebuia să fie, o emoţie puternică la care nici

mo­deratorul nu poate rezista, în faţa durerii bunicii. La rândul ei, Andreea Esca a lăcrimat în direct, la ştiri.

Daţi-mi voie să am îndoieli în privinţa spontaneităţii unor astfel de manifestări. Dar televizunea vindea un produs în acel timp. Nu înţeleg ce făcea bunica, psihologic nu înţeleg cum a intrat în jocul care a durat, cu drum cu tot, vreo trei ore. Asta în timp ce era sfâ­şia­tă de durere şi de regrete. Există în România o atracţie morbidă faţă de televiziune.

Apropo de regrete. Toată lu­mea s-a repezit asupra câinilor vagabonzi, pentru că este uşor să le ceri moartea când ei nu se pot apăra venind să vorbească într-un studio de televiziune.

Aproape nimeni n-a pomenit despre uriaşa răspundere a bunicii şi a adulţilor faţă de copii. Un co­pil de 4 ani nu rămâne nicio clipă fără supraveghere. Zecile de mii de câini de pe stradă au făcut o victimă, dar câţi copii n-au murit răpiţi, violaţi, ucişi – unii dintre ei, chiar de părinţi – sau călcaţi de maşini.

Dacă există vinovaţi în această întâmplare tragică, ei nu pot fi de­cât oamenii. în niciun caz animalele.