Am văzut un contract de împrumut ipotecar al unui client la una dintre cele mai importante bănci din România. Rar mi-a fost dat să văd un contract în care banca să aibă dreptul să schimbe orice, când vrea şi fără motivaţii, iar clientul să nu aibă niciun drept.
Dacă România stă pe o bombă cu ceas, aceasta nu e nici afacerea Roşia Montană, nici problema câinilor vagabonzi, nici cea a gazelor de şist. Este procesul prin care zeci de mii de clienţi ai băncilor româneşti cer în justiţie eliminarea clauzelor abuzive din contractele bancare.
Până acum au fost cazuri punctuale în care avocaţi ambiţioşi şi clienţi decişi să meargă până în pânzele albe au câştigat în faţa băncilor. Acum se pune altfel problema. Guvernul a dat undă verde ca procesele colective contra băncilor să poată fi judecate. Asta înseamnă că o bancă poate plăti compensaţii materiale nu unui client-doi, cum se putea întâmpla până acum, ci miilor de clienţi cuprinşi în aceeaşi speţă.
Această posibilitate a pus pe jar lumea bancară românească. Guvernatorul Băncii Naţionale s-a străduit cât a putut de mult să apere băncile, afirmând, la un moment dat, că orice clientul care a semnat un contract de împrumut bancar n-a făcut-o cu pistolul la tâmplă, ci de bunăvoie şi că, până la urmă, aşa este în capitalism: îţi asumi ce-ai semnat. Sincer, nu ştiu dacă Mugur Isărescu a pus mâna vreodată pe un contract, dar îl asigur că actul este atât de îmbârligat încât până şi un specialist ca el îşi poate prinde urechile.
Problema este mult mai complexă. Un contract de împrumut bancar este un contract de aderare, nu unul de negociere. Clientul este pus în situaţia să semneze ceva ce deja a fost redactat. Isărescu afirmă că în capitalism ai dreptul să refuzi un contract, dacă nu-ţi place cum sună. Adevărat, numai că toate contractele la toate băncile româneşti – sau, mă rog, care activează în România – sunt identice. Deci n-ai decât două posibilităţi: să semnezi sau să refuzi. Şi atunci cum îşi mai poate lua omul un apartament sau un Logan?
Să fim serioşi: şi în Canada, contractele sunt de aderare, pentru că altfel, dacă am negocia orice punct din contract, n-am mai lua împrumutul niciodată. Ceea ce este diferit în Canada şi, probabil, în mai toate băncile europene cu sucursale în România este modul în care a fost negociat de la început contractul standard. Autorităţile de reglementare bancară au avut grijă ca elanul bine-cunoscut al băncilor de a câştiga să fie temperat. Contractele sunt oarecum clare, ratele dobânzii – cel mai important capitol – sunt bine marcate şi nu lasă loc băncilor să le schimbe decât pe cele variabile şi doar atunci când Banca Centrală ridică dobânda de referinţă.
Mugur Isărescu afirmă că începerea proceselor colective va costa sistemul bancar românesc cinci miliarde de euro. Băncile zic că de trei ori mai mult şi că, în final, tot clientul va fi penalizat, prin creşterea comisioanelor.
Guvernatorul a sfătuit băncile să negocieze amiabil cu clienţii şi să nu ajungă la justiţie. Este puţin cam târziu, pentru că acum, printr-o revoluţie cu o magnitudine greu de măsurat, tăvălugul a fost pus în mişcare. Dacă Isărescu îşi făcea treaba ca lumea, contractele nu arătau aşa şi buba nu devenea explozivă.
Cel care a dat acum undă verde de la Guvern pentru începerea recursului colectiv este Ponta. Nu pentru că n-ar putea dormi de grija oamenilor, ci pentru ridicarea lui în sondaje. Cred că nimeni nu poate prevedea cum vor plăti băncile, dacă nu cumva unele vor pleca din România, şi nici volumul de muncă pus pe capul instanţelor de judecată.
