Mai apoi, părinţii mei au achiziţionat unul dintre primele magnetofoane (“râsul dracului în casa popii”, ca să citez pe nana Morica, femeie la toate în casă la noi, un alt caracter de o intransigenţă şi o cinste exemplară), prin intermediul căruia m-am fami-liarizat cu muzica de jazz, care făcea acum fundalul sonor al chefurilor: Louis Armstrong, Duke Ellington, dar şi Sinatra, Dean Martin, Sammy Davis Jr. ş.a.m.d. Iar în afara chefurilor, părinţii mai ascultau uneori şi muzică clasică: Bach, Mozart, Enescu, Porumbescu ş.a.
Deci o dietă muzicală relativ sănătoasă (zic relativ, pentru că se mai strecurau, după cantităţi copioase de alcool, şi anumite cântece de inspiraţie folclorică, cu un caracter mai puţin educativ) şi absolut excepţională pentru locul şi timpul unde mă aflăm.
Aceasta era antiteza Clujului, unde bunicii şi mătuşa Măndiţa nu prea erau melomani. În schimb, mătuşă Elvira, sora mezină a mamei, a compensat această carenţă, ducându-mă de foarte tânăr şi foarte des la spectacole de operă (pe la trei ani, cântam deja arii din Aida: “Cântaţi gloria ţării, azi e sărbătoa-a-re, de departe vin bravi eroi ce-aţi învins pe duşmani…” etc., spre fala clanului).
Dar să revenim la şcoală. Pentru mine a fost un şoc: o grămadă de prunci, cu care nu prea aveam mare lucru în comun, adunaţi într-o sală de clasă, cu o dăscăliţă pe care o cunoşteam foarte bine de la chefurile părinţilor, dar care se comporta de parcă atunci ne-am fi văzut prima dată. În plus, ne învăţa să facem literele “aiurea”, nu aşa cum le ştiam eu din cărţi. Eu citisem deja “Aventurile lui Habarnam”, fraţii Grimm, Petre Ispirescu ş.a. şi mă luptam cu o poveste bizară, cu ecouri stranii şi, paradoxal, familiare – “Alice în Ţara minunilor” -, care, mi-am dat seama mai târziu, nu prea era o carte pentru copii de vârsta aceea.
Dar să revenim la domnişoara învăţătoare, căreia am decis să-i atrag atenţia: “Nu aşa se scriu literele în cărţile pe care le-am citit!” Polemică, tulburarea clasei, refuzul meu de a scrie cârlige, beţişoare şi alte marafeturi pe care le consideram inutile.
Biata dăscăliţă, adusă la lacrimi, a venit după aceea la noi acasă, unde, împreună cu mama, mi-au dat prima lecţie de ipocrizie: trebuie să pretind că nu o cunosc pe dăscăliţă, pentru a nu-i crea neplăceri – în cazul unor acuzaţii de favoritism – şi să învăţ să scriu după sistemul şcolar, “de mână”, deşi cărţile şi ziarele şi tot ce este tipărit, cu excepţia abecedarului, folosesc literele “de tipar”, cum am aflat ulterior că se numesc cele două categorii de litere. De ce? Nimeni nu catadicsea să-mi dea o explicaţie. “De aia” şi “o să-nţelegi tu când vei fi mare” nu mă mulţumeau. Adică, în mod miraculos, “când voi fi mare” am să pricep totul, dintr-o dată!?
Cum nu prea aveam de gând să mă conformez, am început să-mi manifest rebeliunea prin faptul că nu-mi făceam temele de casă – stupidele cârlige şi beţişoare. Ca o consecinţă, aveam un scris aproape de analfabet, fapt care nu m-a împiedicat să iau… premiul I. Altă lecţie de viaţă: e mai important pe cine cunoşti (dăscăliţa) decât ce cunoşti (materialul de învăţat).
Vacanţa de vară, după primul an de şcoală, am petrecut-o la bunici, la Cluj, unde bunicul, cu mândrie, mi-a cerut să-i scriu ceva pe o bucată de hârtie, să vadă şi el un scris de premiant din noua generaţie. Urmarea? S-a luat cu mâinile de cap şi m-a trecut la un regim de scris zilnic, care mi-a mâncat vacanţa, dar m-a înzestrat cu un scris lizibil pentru tot restul vieţii.
Clasele a II-a şi a III-a le-am făcut la Cluj, sub supravegherea “nemiloasă” a bunicilor. Între timp, părinţii şi-au terminat stagiatura în mediul rural şi practicau nobila meserie în Oradea, unde m-am mutat şi eu şi unde se va petrece o mare parte a istoriei noastre.
Muzica uşoară a câştigat din ce în ce mai mult teren în dieta părinţilor şi partenerilor lor de distracţii şi, implicit, într-a mea: Margareta Pîslaru, Anda Călugăreanu (perioada de început, ca solistă de muzică uşoară), Los Paraguayos ş.a. A apărut o terminologie nouă, cel puţin pentru mine: şlagăre, adică ceea ce se cheamă astăzi hit-uri, cântece de succes.
Din păcate, dieta muzicală a părinţilor devia tot mai mult spre şlagăre şi muzica sud-americană. Dar se mai strecura şi câte un blues, iar prin anii ‘60 “twistul” lui Chubby Checker făcea ravagii la toate chefurile; toată generaţia părinţilor mei, la nivel global, era înnebunită.
În vara anului 1963, mătuşa Măndiţa a decis că era timpul să învăţ un instrument, aşa că, în ziua ei de leafă, m-am pomenit la magazinul Muzica din Cluj, unde, pentru prima dată, am avut contact direct cu instrumente muzicale “adevărate”, exceptând acordeonul lui tata, pe care începusem să-l detest.
Mai târziu, tot în acest magazin, pe care-l vizitam cu fascinaţie de câte ori puteam, am remarcat nişte poze pătrate ale unor tipi cu chitare electrice şi titluri exotice: “Cometele”, “Sincron”, “Playboys”, “Federals”. Înăuntrul lor se conturau nişte discuri… Da, eram pe drumul cel bun!
