Ok, acum trecem la rockereală!
După câţiva ani de ucenicie destul de dificili, în care a trebuit de mai multe ori să mă duc la şcoală lunea dimineaţa cu ochelari de soare (ca să nu mi se vadă cearcănele de nesomn, o obişnuinţă binevenită pentru imaginea de mai târziu de aici, din străinătate, unde am învăţat că ochelarii de soare, nu ghitara sunt accesorul cel mai important al unui “rock star”- hmmm! Dar ajungem şi acolo la timpul potrivit!) şi în care a trebuit să-mi împart activitatea muzicală între partea “lucrativă”, de ciubucuri şi partea “placută”, de rocker, lucrurile au început să ia o întorsătură neaşteptată pe plan personal.
Ca să vă scutesc de detalii, la 16 ani am căzut în butoiul cu dragoste, împreună cu obiectul dragostei mele de…19 ani. Acuma, de când mă ştiu, dacă am considerat că ceva merită să fie făcut, apoi merită să fie făcut 100% sau “tout ou rien”, cum se zice pe-aici. Deci ne-am hotărât să ne căsătorim. Uşor de zis şi de făcut la 19 ani. La 16… se cerea consimţământul părinţilor.
Nimic mai simplu pentru un copil teribil ca mine. Senin, le-am dat vestea părinţilor, plus bonusul că probabil ne vom pune pe scos pui.
Bieţii mei părinţi, după ce că au trebuit să-nchidă ochii la toată “afacerea muzicală”(sperând că va trece odată cu “maturizarea”), s-au trezit deodată cu perspectiva “beizadelei” însurate la 16 ani.
Toate argumentele lor, bine întemeiate – viitorul praf, lipsa de experienţă, nebunie de moment, etc. – au căzut pe urechi surde. Ştiam una şi bună şi mă ţineam de ea!
În faţa unei astfel de atitudini au încercat cele mai diverse tactici: dus la mare în vacanţă şi arătat toate lucrurile de care poţi să ai parte în viaţă, inclusiv intrarea clandestină cu tata la Club Med, unde cânta trupa franceză “Total Issue”. Wow!
Vreau să fiu rocker mai mult decât orice în viaţă. “N-ai să poţi, dacă te însori acum”, riposta tata. “Poţi, dacă profiţi de tinereţea de holtei”.
Rezultat: Nah! Vreau să mă însor!
Ei, bine! Atitudinile extreme necesită măsuri extreme. S-a hotărât definitiv: clasa a XI-a o voi face la Cluj, la bunici. Fără drept de apel. Ochii care nu se văd, se uită. Toate protestele şi acuzaţile mele au căzut pe urechi surde. Zarurile au fost aruncate.
Singurul lucru care îndulcea “catastrofa”: fusesem transferat la liceul de limbă engleză Ady-Şincai din Cluj. Secţia “umană”, unde eram 5 băieţi şi 28 de fete. Big deal, sunt cu inima zdrobită şi am nişte părinţi pentru care sentimentele nu contează deloc. N-am să-i iert niciodată!
Dar tot ei ştiau ce era bine pentru mine. Decizia de a rămîne fidel iubirii din Oradea s-a topit cu fiecare zi.
La prima privire în jur: Nicky Kruch (da, actualul sculptor de renume internaţional, stabilit în Germania), unul din cei patru (cinci cu mine) băieţi, mi-a sărit în ochi şi am devenit prieteni nedespărţiţi pe durata celor doi ani de liceu. De asemenea, Alice Lupu, cu care am fost coleg în clasele a 3-a şi a 4-a la Oradea. Cel puţin am spart gheaţa.
În prima pauză am crezut că am murit şi am ajuns în Rai. Pe staţia de amplificare a liceului (Ady-Şincai avea aşa ceva, de mă credeţi, de nu) mergea, la volum respectabil, Deep Purple, Black Sabbath, Led Zep, Taste, Humble Pie şi alte grupuri rock de ultima oră.
Şi se auzeau limpede, nu cu bruiaj ca la Metronom-ul lui Cornel Chiriac de la Europa Liberă. Tulai Doamne, ce să fie?!? Bye, bye căsătorie, am ajuns în Rai!
Şi cine, unde, cum e staţia asta de unde se dă muzica (vorbim de România comunistă, din 1971)? În sfârşit, din întrebare în întrebare am ajuns la uşa staţiei de difuzare. Am deschis uşa şi… m-am găsit faţă în faţă cu o altă orădeancă: Rodi Pintea (Yep! Frumoasa soră a lui Adi Pintea – acel Adrian Pintea, R.I.P.), cu care ne cunoşteam foarte bine din Oradea. Bucurie de ambele părţi.
Rodi era responsabilă de staţia de difuzare şi, având profesori din Anglia, aceştia aduceau regulat viniluri de ultimă oră cu ce apărea nou în rock. În plus, aveam acces şi la reviste de specialitate: New Musical Express, Cashbox, Billboard, etc. Oh! Chiar am ajuns în Rai! Sfârşit de pauză, în care trebuia fiecare să fugim la clasa lui, dar ne dăm întâlnire în pauza următoare.
Însă pauzele sunt scurte şi Rodi are responsabilităţi. Aşa că hai să ne întâlnim după terminarea orelor, să mergem la o cafea. Cam riscant, ea fiind la internat, iar eu sub urmărire strictă din partea bunicilor şi mătuşilor (la urma urmei, Oradea e la numai 150km distanţă şi iubirea mea de 19 ani poate veni când vrea la Cluj să mă întâlnească). Cu toate astea, iată-ne pe amândoi instalaţi la o cafea la Kroco, în uniforme, cu numerele matricole smulse de pe mâneci şi cu ţigări şi cafele în mâini.
