Când a-nceput iniţierea mea eram în clasa a XI-a. Rodi era în clasa a IX-a şi generaţia acelui an era deosebită de restul. Erau foarte progresişti, emancipaţi şi organizaţi. (Ia uite, puştimea! mă gândeam.) Fiindcă ea mă cunoştea bine (fusesem în trupe cu Adi, fratele ei mai mare), avea să mă prezinte ca şi candidat grupului, un fel de asociaţie secretă din liceu. Dacă eram acceptat, urma să am să am acces la tot felul de privilegii: albume foarte rare, cărţi de literatură interzise (ca de pildă cartea Svetlanei Stalin, interzisă de cenzura comunistă), întruniri secrete private, cenacluri clandestine etc. Am privit-o neîncrezător. Nicotina şi cafeina dădeau evenimentului un caracter suprarealist. Wow! Aproape că am uitat de durerea “căsătoriei” ce n-avea să se întâmple.
Ochii neliniştiţi şi întrebători ai lui Rodi m-au trezit la realitate. Eram interesat? Mai ales că se preconiza şi formarea unui grup muzical, unde puteam să ajut. “Bubule, TREBUIE să te intereseze – a zis Rodi – că altfel mă compromiţi, este o treabă secretă în Ady-Şincai. Nimeni din clasa ta nu ştie.” “Ok! am zis, pe gânduri, trăgând un fum din ţigară. Lasă-mi câteva zile de gândire. Nu voi vorbi cu nimeni despre asta; oricum nu cunosc aproape pe nimeni în liceul ăsta.”
Şi, înainte de a pleca fiecare-n treaba lui, Rodi mi-a mai “vândut” două ponturi de nota 10. Primul: “Uită-te la mâneca mea cu atenţie…Aha! patru copci! Yeah, baby! Aşa că nu trebuie
să-ţi recoşi numărul matricol: îl capsezi şi recapsezi.” “Mda, dar mie mi-l coase bunica.” “Nimic mai simplu: spune-i că aşa s-a indicat la şcoală, pentru ca matricola să nu se deterioreze când se spală uniforma.” Valabil. Puştanii ăştia sunt nemaipomeniţi! Numai de n-ar fi “turnători” printre ei, că sunt peste tot.
Şi al doilea: “Sâmbăta asta, la liceul “Racoviţă”, performează o trupă (la vremea aceea, aproape în fiecare sâmbătă cânta câte o trupă prin licee şi universităţi) pe care cred că ai vrea s-o asculţi: Beat Group. O să-ţi placă ghitaristul. Am auzit că e ultima cântare înainte să plece în armată.”
“Mulţumesc Rodi, ne vedem la şcoală!”
Ajuns acasă, bineînţeles că am fost luat la-ntrebări de mătuşi: unde am fost? Dar când le-am spus că m-am întâlnit cu o prietenă din Oradea care studiază şi ea la Ady-Şincai şi am stat un pic la poveşti, lucrurile s-au potolit ca prin farmec. Probabil le fusese frică să nu fi avut o vizită de la “dragostea” mea din Oradea. Dragoste care-mi scria de zor, dar ale cărei scrisori erau, fără ştirea mea, bineînţeles, deschise şi citite de bunica, la aburi, iar apoi ascunse cu grijă.
A doua zi, Rodi a fost destul de rece, probabil din cauza pocrastinării mele şi a faptului că nu dădeam un răspuns rapid şi afirmativ, cum se aşteptase. Dar eu aveam altele de gândit, pe care, din păcate nu le puteam împărtăşi cu nimeni. Deşi scriam zilnic, pe ascuns, la Oradea, nu primeam niciun răspuns (aţi văzut de ce).
Şi aşa, sâmbăta, deşi în general bunicii nu erau prea îngăduitori cu ieşirile mele, mi-au permis să mă duc la “dans” fără insistenţe. Orice mijloace erau bune că să uit de căsătorie.
Am ajuns la “Racoviţă” destul de devreme, ca să văd ce fel de scule avea trupa. M-am uitat cu jind la amplificatorul “Super”, de 30W putere, al ghita-ristului şi la boxa cu două difuzoare Goodmans, cu etichetă albastră.
“Artiştii” nu erau la vedere, în schimb Rodi era. Îmbrăcată şic. Am observat, dintr-odată, că din fetiţa de odi-nioară se metamorfozase într-o domnişoară clasa-ntâi, cu o pereche de protuberanţe pectorale sănătoase. Dar nu-mi păsa, fiindcă eu eram aproape un “om însurat” sau aşa mă socoteam.Oricum, eram şi am rămas în continuare prieteni.
De undeva, dintr-o clasă folosită ca “dressing room” au apărut trupeţii. Unul dintre ei, în special, avea o charismă de invidiat. Pantaloni evazaţi (la modă), cămaşă psihedelică, părul până la umeri, strâns sub o bandana şi trăsăturile feţei exact ca Eric Clapton. Wow! Fără multe fasoane, au început un “jam” şi… măi, să fie! Am închis ochii. Yep! Solistul cânta exact ca Eric (Clapton, aproximativ perioada Cream). Ca să dispară orice urmă de îndoială, s-au lansat într-o interpretare perfectă a lui “Sunshine of Your Love”, “Spoonful”, apoi nişte Free, iar pe când au terminat “All Right Now”, un tip de lângă mine a strigat “Bravo, Iulică!” La care ţigănosul de la bas şi voce a făcut un semn prietenos cu mâna.
Dintr-o dată mi-am amintit că pe ţigănos îl mai văzusem undeva… Aha! La Sala Sporturilor, cu Sorin Tudoran… Dan Igretiu… Chromatic… Măi, să fie! Iuliu Merca? Yep! Totuşi, nu-mi puteam dezlipi ochii de pe ghitarist şi stăteam ca pe ace, dornic să cânt o piesă cu ei. Le-am făcut câteva semne, care au fost însă ignorate; Rodi a profitat de o scurtă pauză şi l-a-ntrebat pe Iuliu dacă pot cânta o piesă cu ei. Cu diplomaţie, Iulică i-a spus că era ultima piesă (cum a şi fost) şi deci… n-am cântat cu ei atunci. Dar l-am auzit pe Iuliu spunându-i lui Rodi: “Cred că prietenul tău are mai mult curaj decât minte!” Apoi s-a-ntors către favoritul meu, ghitaristul, şi i-a zis “Guzule, du-te după mălai!”
L-am urmărit cum mergea întrebând: “Unde-i guşterul cu banii?” Wow, m-am gândit, admirativ, un rocker adevărat! Şi când s-a-ntors, i-am tăiat calea, zicând cu autoritate: “Guzule, când vii din armată facem trupă, tu şi cu mine!” S-a uitat la mine lung, cu ochi mijiţi şi a răspuns cu voce uniformă: “Poate, dacă până atunci îţi pică caşul de la gură, puştiule!”
Aşa am făcut cunoştinţă cu Iuliu Merca şi cu unul dintre cei mai buni ghitaristi pe care i-a avut Clujul: Geza “Guzu” Pap, odihnească-se în pace! Dar mi-am ţinut promisiunea: la venirea din armată a lui Guzu, cu el, Theo Peter şi Ştefan ”Butelie” Nagy am format primul prototip pentru ceea ce avea să devină grupul Compact. În acelaşi timp, Iulică Merca forma grupul Semnal. Dar ajungem şi acolo, într-un alt capitol. Numai bine!
