Încălzirea planetei şi casa la soare

Nu ştiu care este poziţia dvs. perso­nală cu privire la tam-tamul care se face despre încălzirea planetei. Cert este că, dacă nu am auzi despre asta de zece ori pe zi, în mass-media, la şcoală şi pe stradă, fie de la politicieni (mai ales cei de stân­ga), ecologişti de profesie, ziarişti, profesori de şcoală generală şi activişti de tot felul, pun pariu că noi singuri nu ne-am da seama. Şi nu doar noi, aici, în Canada, dar nici americanii, egiptenii sau israelienii, care au cunoscut recorduri de temperaturi scăzute.

Dacă anunţata încălzire va ajunge totuşi şi pe meleagurile noastre, iar clima Montréalului va ajunge ca aceea din Florida nu ştiu. Cert este că mulţi canadieni nu mai au răbdare să aştepte aceste timpu­ri, presupus catastrofice, şi au început să îşi caute un cuib în ţările calde. Destinaţia aleasă de mine iarna aceasta a fost Punta Cana, Republica Dominicană.

În decembrie trecut, am vizitat aceas­tă superbă staţiune – “un viitor mini Las Vegas”, după câte am înţeles de la localnici. De obicei, când plec în vacanţă în Sud, mă interesează numai plaja şi hotelul unde stau, pentru că vreau să mă relaxez fără nicio grijă. De data asta, sătul de ier­nile lungi din Québec, am vrut să ştiu mai multe, cu gândul ascuns că, poate, într-o zi, o să îmi permit să stau aici mai mult de şapte zile pe an… Aşa că am ieşit din ho­tel mai des, am cercetat împrejurimile, am pus întrebările pe care le-ar pune orice investitor sau cumpărător. Am avut ca ghid o familie originară din Michigan, SUA, stabilită acolo de 5 ani, care se ocupă cu administrarea apartamentelor cumpă­rate de străini.

Punta Cana este situat în extremitatea de est a insulei Haiti, departe de ora­şele principale ale ţării, Santo Domingo sau Santiago, şi este o localitate eminamen­te turistică. Mii de străini, din Europa de Vest şi America de Nord, s-au stabilit aici, cu mici afaceri sau şi-au cumpărat apartamente în care stau câteva săptămâni pe an, iar în restul timpului le oferă spre închiriat.

Managementul imobilelor este asigurat de companii specializate – americane, canadiene, italiene sau dominicane -, care se ocupă de închirierea şi de întreţinerea imobilului. Apartamentele sunt superbe, construite din beton, iar calitatea construc­ţiei este peste media pe care o găseşti în Canada. Orăşelul cunoaşte un boom demografic şi economic şi creşte de la an la an. Autostrăzi, hoteluri, restaurante, magazine, complexuri de apartamente apar ca ciupercile după ploaie. Iar preţurile apar­ta­mentelor şi caselor sunt în creştere semnificativă, de câţiva ani încoace. Şi acesta este doar începutul, se pare.

Localnicii, deşi săraci, cu venituri de 200-250 dolari pe lună, sunt foarte muncitori şi se vede clar că vor să iasă din starea actuală. Guvernul local stimulează investi­ţiile străine, taxele pe proprietate sunt zero pentru apartamentele sub 150.000$ şi foar­te mici în rest, asistenţa medicală este abordabilă şi de calitate. Guvernul local este în relaţii foarte bune cu Statele Unite, iar aeroportul local – foarte pitoresc, cu săli de aşteptare în aer liber, sub aco­peri­şu­ri exotice – găzduieşte zboruri directe către o grămadă de destinaţii americane, dar şi către oraşe din Europa: München, Roma, Zürich, Madrid sau Moscova.

Plaja din Punta Cana este printre cele mai bune din lume. Nisipul este fin şi ar­gi­los, palmierii abundă, apa este albastră şi curată, protejată printr-o barieră de corali de rechini şi meduze, iar tempera­tu­ra este mai mult decât plăcută pe tot timpul anului (28 de grade la Crăciun, de pildă). Iarna se manifestă prin ceva vânt şi câteva ploi calde pe zi, care durează cam 30 de minute fiecare. Despre zăpadă nu  s-a auzit prin partea locului, iar despre gheaţă se ştie doar că e chestia aia care se pune în cocktail, ca să fie mai răcoritor.

Sistemul bancar este încă slab dezvoltat, comparativ cu Canada. Pentru cumpărarea de apartamente, se preferă plata cash sau cu 50% avans. Un apartament cu două camere şi două băi – care costă între 130.000 şi 150.000 dolari – poate fi închiriat cam jumătate din an, cu chirii între 600 şi 650 dolari pe săptămână, în funcţie de sezon – ceea ce poate duce la încasări anuale medii de 14-16.000$. Desigur că sunt şi cheltuieli – taxe de întreţinere, electricitate, internet, publicitate şi management -,  dar acestea sunt în general până în 6.000$ pe an.

Am întrebat-o pe gazda mea cât costă “încălzirea” pe an şi s-a uitat la mine ca la un marţian. “Căldura nu costă nimic, că avem soarele. Poate vrei să spui electricitatea sau aerul climatizat”. Da, sigur, asta am vrut să spun… Impozitele pe venit sau salarii? 18% maxim, mi-a răspuns gazda. Taxa de “bienvenue”? 250 dolari…

Când am realizat apoi că în Québec plătim impozite de până la 48% din salariu şi din ce rămâne ni se mai iau încă 15% taxe de consum, în timp ce mare parte din rest îl cheltuim pe haine groase, maşini 4×4, ciorapi de lână, cauciucuri de iarnă şi alte produse şi servicii special concepute ca să înfruntăm iarna, am înţeles ce relativă este noţiunea de “bogat”. Practic, un rezident dominican care face 30.000 de dolari pe an are acelaşi standard de viaţă, plus soarele şi plaja, ca un locuitor din Québec care face 100.000.

Întors acasă, am povestit la mai toţi prietenii ceea ce am văzut şi despre visul de a avea o proprietate de vacanţă, care să îmi şi aducă ceva bani. Jumătate dintre ei mi-au spus că e nebunie curată, iar ceilalţi au fost încântaţi de idee. Însă aceeaşi reacţie am întâmpinat şi când am plecat din România prima dată, acum 15 ani. Aşa că nu m-am descurajat. În fond, fără puţi­nă nebunie, am fi şi astăzi sub Ceauşescu, nu?