Aşadar, după succesul de la clubul U.R.C.C. am decis că trebuia să ne începem “adevărata” carieră de “trupă profesionistă”. Nevoia acută de instrumente mai bune însemna nevoie acută de bani. Şi ştim cu toţii cum îl poţi ajuta pe un muzician să “facă” un milion: îi dai trei milioane ca să înceapă.
Lăsând gluma la o parte, pentru noi, elevi fiind, cluburile nu erau o opţiune. Dansurile pe la licee la sfârşit de săptămână (destul de rare şi nu întotdeauna bine plătite) erau o opţiune anemică şi insuficientă. Banii pentru gustare se strângeau anevoie, deci se cerea imperios deschiderea unei “afaceri” cu profit şi fără mari investiţii. Dar ce anume? Şi, stând aşa şi cugetând, ochii mi-au căzut pe un pachet de mici hârtiuţe cu antet oficial (vă amintiţi că părinţii mei erau medici, da?), pe care “doftorii” (mama şi tata) le foloseau ca să scrie reţete şi alte marafeturi medicale, uitat pe masa din bucătărie. Hmmm! Părinţii mei nefiind acasă, dar gentuţele lor medicale da, am luat parafa lui tata şi am ştampilat tot teancul. Apoi am exersat un pic semnătura lui, am semnat tot teancul, şi voilà! motivări galore! Mai ceva decât valută forte pe piaţa liceenilor.
Apoi am atacat cărţile “doftorilor”, în căutare de boli exotice: gingivită, peritonită, puseu acut de… etc., etc. Aveam o lista întreagă gata, cu simptome cu tot. Valută super, dar cu mici deficienţe: era mereu acelaşi medic şi, în plus, tocmai pentru mine nu le puteam folosi, căci medicul în cauză era tatăl meu.
Dar nevoia este cel mai bun dascăl… Printre prieteni nu duceam lipsă de “beizadele” de medici. Numai că era nevoie de foarte multă discreţie şi tact în felul în care trebuia abordată problema. Orice mică imprudenţă putea pune capăt unei “afaceri” care promitea a fi extrem de lucrativă. Aşa că am întreprins un proiect de “cercetare şi recrutare” a beizadelelor în cauză.
Primul a fost Pepo Tabacu, care a devenit un bun partener de afaceri pe timpul celor doi ani de liceu făcuţi la Oradea. Împreună, am pornit o adevărată “companie” de vândut motivări, iar în perioada de vârf am fost chiar şi patru “asociaţi”. Deci, pentru 5 lei aveai o motivare de zile mari (7 medici diferiţi, că eu îi aveam şi pe mama, şi pe tata), absolut “oficială”, cu antet, parafă, semnătură şi boli pe alese. Bineînţeles că am fost destul de inteligenţi să gestionăm corect şi perioadele; eram un fel de dispecerat de tras chiulul de la şcoală, bine pus la punct, care a funcţionat ca un ceas până la mutarea mea în Cluj, după care a rămas afacerea lui Pepo şi nu ştiu ce s-a mai întâmplat.
În acelaşi timp, am mai fost “blagoslovit” cu o a doua “slujbă”, mai bine plătită şi mult mai interesantă. Pe la nunţi, a început să fie cerută şi muzică rock, pe care trupeţii de nunţi nu o cunoşteau de loc. Şi cum “specialiştii” erau toţi deja în trupe care cântau în cluburi sâmbătă seara – deci nu puteau cânta şi la nunţi -, o trupă de nunţi a avut ideea să-şi concedieze basistul şi să mă angajeze în dublă funcţie: în timp ce cântau muzică populară, romanţe, etc. dădeam tonul ghitării pe grave şi foloseam cele 4 corzi joase, jucând rol de basist, iar când se cerea rock deveneam ghitarist/solist vocal. Şi aşa mi-am început “cariera” de “rocker” profesionist. Cântatul la nunţi a fost o şcoală de o valoare inestimabilă, după cum ar putea mărturisi şi alţi confraţi care au trecut prin ea – şi toţi cei pe care-i cunosc au trecut.
Acolo mi-am construit şi întărit multe din cele necesare meseriei: urechea muzicală, capacitatea de a improviza instantaneu (indispensabilă supravieţuirii în acel mediu), rezistenţa de a reuşi să performez în nopţi uneori mai lungi.
“Lucrând” în mediul respectiv, de care părinţii nu aveau ştiinţă, am deprins şi câteva obiceiuri mai puţin ortodoxe, pe care, din fericire nu le-am păstrat: consumul de alcool, tutun şi alte lucruri “interzise”, cu care am avut plăcerea – şi uneori neplăcerea – de a experimenta. Aţi remarcat, desigur, că toate lucrurile “bune” în viaţă sunt imorale, ilegale sau îngraşă.
Evident că evenimentele deosebite din viaţa de elev, ba chiar şi de muzician, n-au lipsit. Unul, de care-mi amintesc, mă face să râd şi acum.
“Primaşul”, adică violonistul solist, era un ţigan bătrân, foarte dibaci, de la care am învăţat multe, pe nume Rigo. El fiind cel mai în vârstă, iar eu cel mai tânăr, între noi s-a creat un fel de complicitate. Mă dojenea adesea în timpul pauzelor – chestiuni nepreţuite, cum ar fi lecţia de dinamică: “Hat, mo, domnişor, mânca-ţi-aş, când cântaţi, dă-i mai uşor cu gurduna, că nu s-aude şe zici!”.
Visul lui Rigo era să-şi cumpere o vioară (hidede) nouă, “că hasta veche tăt trebe s-o încord”. N-am prea înţeles noi despre ce vorbea, dar la un moment dat, visul i-a devenit realitate şi Rigo s-a înfiinţat la “ciubuc” cu noua vioară, mândru. “He, he, pă hasta am dhat 5000 de lei! Gatha cu încordatu, mâncaţi-aş!” Şi pe măsură ce înaintam în cântare, vioara suna tot mai fals, iar Rigo n-o acorda, ci continua şi mai înciudat. La pauză, ne-am strâns în jurul lui şi l-am întrebat: “Care-i baiu’?” De ce nu-şi acordează vioara? Plin de năduf, a replicat: “Hat, dick mo, domnişor! Hasta-i hidede domnească, ham dat pă ea 5000 de lei! D-hapoi trăzneasc-o! Şi p-hasta trebe s-o-ncordez? Dacă ştiam, o ţineam pă aia veche, că suna mai bine!”.
