Istorii din spaţiul german

La Berlin am ajuns pentru prima oară în 1979, în vara dintre liceu şi ar­mată. Berlinul de Est, desigur. Excursie prin BTT (Biroul de Turism pentru Tineret), organizată de la Craiova. Ca­zare la Jugendtouristenhotel (Hotelul pentru tineret) “Egon Schultz”, pentru 3 ori 4 nopţi. Clădire nouă, mare, cu aspect de bloc de locuinţe, cu bar la parter, plin de tineri cuminţi.

În vara lui 1984 am ajuns acolo pentru a doua oară. Excursie “pe cont propriu”, în compania unui coleg de fa­-cultate. La gară, ne-am întâlnit întâm­plă­tor cu alţi doi colegi, doi fraţi craio­veni. Am condus grupul la Jugendtouristenhotel “Egon Schultz”. N-aveau nicio cameră liberă. Am găsit în altă parte ca­zare la preţ redus, pentru studenţi, dar doar pentru o noapte. Următoarele două nopţi le-am petrecut în aer liber, folo­sin­du-ne sacii de dormit. O dată pe iarbă, într-un camping. A doua oară pe bănci, într-un parc de cartier.

A treia oară am ajuns la Berlin în vara lui 2014, cu logodnică şi căţel. De data asta, în Berlinul reîntregit, din care, mi-a devenit limpede abia acum, fostul Berlin de Est avea partea leului (pieţe istorice, muzee, turn de televiziune cu restaurant rotitor etc.) Cazare la un ho­tel de lângă Checkpoint Charlie, fai­moasă fostă trecere de frontieră dintre Vest şi Est, una folosită de diplomaţi.

La Checkpoint Charlie se fac poze cu fosta gheretă de control, încă apărată de o barieră de saci de nisip, şi cu doi personificatori ai ofiţerilor de frontieră americani. Tot aici se vizitează muzeul cu acelaşi nume şi un punct de informa­re cu acces gratuit, cel din urmă dedicat exclusiv Zidului.

Cifra oficială a victimelor Zidului este de 136. Îi include pe cei care au mu­rit în tentative de evadare din est în vest, pe cei care au murit încercând să-i împiedice pe primii să-şi ducă la capăt planurile şi pe cei care au murit pentru că s-au aflat întâmplător în bătaia gloan­ţelor. Pe lista gardienilor răpuşi am găsit un nume cunoscut: Egon Schultz.

Aşa am ajuns să aflu cine a fost cel al cărui nume îmi stăruia în memorie de mai bine de trei de­ce­nii. Un subofiţer de 21 de ani pie­rit, în 1964, în ploaia de împuşcături care a urmat descoperirii de către Stasi a unui tunel pe sub Zid. Tunelul 57, cel mai de succes dintre cele 70 de tunele construite clandestin pe sub Zid. Numit aşa pentru că, prin el, în cele două nopţi care au urmat străpungerii lui, au reuşit să evadeze 57 de persoane. Bărbaţi, femei, adolescenţi şi copii.

Egon a fost declarat erou socia­list. Numele lui a fost purtat de şcoli, de străzi, de o unitate milita­ră, de case de odihnă şi de cel pu­ţin un Jugendtouristenhotel. Po­vestea oficială spunea că a fost împuş-cat de “terorişti occidentali”. Zvonurile spuneau că a fost împuşcat, accidental, de un alt militar din efecti­vele redegiste de frontieră. După că­derea regimului comunist şi deschiderea arhivelor, zvonurile au fost confirmate.

***

De la începutul anului sunt într-un colţ de Europă îmbibat de istorie… nazistă. La Passau, unde locuiesc temporar, a locuit şi micuţul Adolf, între 3 şi 5 ani. Iar în Innviertel, regiune a Austriei Superioare, se înalţă atât clădirile companiei pentru care lucrez, cât şi Brunau am Inn, oraş unde acelaşi Adolf a văzut pentru prima oară lumina zilei.

N-am terminat, mai este. Cam la o sută de km distanţă de locul trudei mele zilnice, mergând spre Viena, se întinde Linz, oraşul în care şi-a făcut adolescentul Adolf liceul şi în care tot el, ajuns Hitler, visa să se retragă, la anii pensiei. Iar lângă Linz se află Mauthau­sen, un mic burg sortit să fie cunoscut pe veci pentru lagărul de muncă nazist care a funcţionat în marginea lui.

Am vizitat de curând acest fost lagăr şi am avut, Cristina şi cu mine, bu­na inspiraţie de a ne înscrie într-un tur ghidat al exteriorului fostelor “faci­li­tăţi”. Ghidul era un austriac tânăr, care vorbea engleza ca un american. Undeva pe parcurs, cu un set de fotografii mari, date din mână în mână, ne-a ajutat să plasăm mental în peisaj terenul de fotbal al lagărului. Se învecina cu lagărul de prizonieri bolnavi. Un spaţiu, ne-a spus ghidul, dedicat accelerării dispariţiei acestora, nu vindecării lor, cum ar fi fost de aşteptat.

Terenul de fotbal era folosit de echipa gardienilor pentru meciurile din campionatul regional. Existau şi echipe ale deţinuţilor, dar gardienii nu jucau împotriva lor, considerând înjositoare o asemenea confruntare sportivă. Aşa că fotbaliştii prizonieri jucau între ei, me-ciurile lor fiind urmărite de deţinuţi şi de gardieni deopotrivă.

Este surprinzător faptul că, într-un lagăr echipat cu camere de gazare şi crematorii, în care s-au petrecut orori, unii dintre prizonieri se ocupau cu fotbalul. Ghidul ne-a explicat că fotbaliştii, o minoritate infimă printre deţinuţi, aveau dreptul la o raţie alimentară mai bogată în proteine. Deci, cine poseda calităţile necesare avea tot interesul să şi le pună în valoare. Cât despre motivaţia celor care acordau această “libertate”, ea poate fi văzută ca având legătură cu “bunul management” al întregului proces.

Când echipa gardienilor avea, în campionat regional, un meci acasă, echi­pa adversă venea însoţită de fanii ei, de multe ori fiind vorba de rude ale ju­că­torilor. Meciul era urmărit, de la distanţă, şi de cei mai valizi dintre prizo­nierii bolnavi. Vizitatorii puteau să-i observe strânşi dincolo de sârma ghimpată, aşa cum puteau să vadă o bună parte dintre clădirile lagărului. Puteau, de asemenea, să audă împuşcături oca­zio­nale. Puteau să vadă coşurile clădirilor, fumegând. Dar au ales, invariabil, să privească meciul de fotbal.