La Craiova, la o bere, cu doi prieteni. Unul e, de felul lui, mai tăcut decât media şi nu i se va auzi glasul mai departe. Celălalt este opusul primului, la acest capitol.
Un prieten al celui din urmă, intrat întâmplător în cârciumă – sau, poate, chemat, de unde să ştiu? -, ni se alătură. Surprinzător pentru mine, începe imediat să vorbească despre Canada.
“Nici cu Canada nu mai e ce-a fost…”
“Cum adică ?” – spune prietenul nostru comun.
“Adică, înainte era o mare chestie când venea cineva din Canada. Uite-l p-ăsta, a venit din Canada! Acum, de când pleacă toţi în Europa, nu mai e niciun fâs. A venit din Canada ? Şi ce-i cu asta ?”
“Măi, fii atent cum vorbeşti, că Sorin Popescu, aici prezent, vine de la Montréal.”
“Nicio problemă”, zic, “eu, de fapt, m-am tras mai aproape, acum vin din Austria.”
“Am fost şi eu la Montréal”, continuă vorbitorul, netulburat. “Am stat acolo doi ani. M-am întors pentru că mă săturasem.”
“Mai depinde şi de cum se integrează fiecare pe-acolo”, spune prietenul comun.
Îl bănuiesc că şi-a propus să bage fitile. Integrare e un cuvânt prin care cei de-acasă caută să eticheteze gradul de reuşită în viaţă al cunoscuţilor lor care au emigrat. Adaptare e un altul.
Celor plecaţi, aceste două cuvinte le spun, de regulă, fix nimic.
“Ba, eu am fost cât se poate de integrat! Am avut o grămadă de prietene acolo! Nadine, Chantal, Carole… Multe! Vreo zece! Toate localnice. Niciuna româncă, cu excepţia primeia!”
Nu ştiu de ce s-a mai obosit s-o menţioneze pe prima. Poate doar ca să ofere un plus de credibilitate afirmaţiei. Ca orice emigrant, a avut un început dificil.
“Asta numeşti tu integrare?”, îl dojeneşte prietenul comun.
Intervine şi prietenul tăcut, cu un zâmbet.
