“Mai băiete, iară ti-ai uitat cu gioaca, vacili-s în Tihăraie şi-ndată trebi mulse. Ie mătăluţă ripegior chicioarili la schinari şi adă-li până n-a apuni soarili, că zâua-i mică şi drumu lung”, mă întâmpină bunicu’ de cum am intrat în curte, plin de praful coclaurilor pe unde umblasem toată ziua cu prietenii şi cu foamea legată de burtă.
“Da să să mai ducă şi Ghiorghiţă, că eu îs trudit şi flămând”, am încercat eu scăpare.
“Ba Ghiorghiţă o fost tătă stă’mâna şi amu-i rându tău. Altă data să ti grijiesti să vii mai digrabă. Şi cum n-ai ştiut di foami până amu, ai să mai păsuieşti olicuţă şi-i bie lapti cald cân’ ăi vini.”
Dacă văd că nu-i loc de negocieri cu bunu, dau cu apă pe faţă, iau băţul cel noduros din lemn de corn din colţul standoalei şi pornesc cu paşi mari, cu soarele în spate, peste dealul Cocoarei, să ajung la păscătoarea din vârf de munte, unde vacile mă aşteptau de o vreme.
Nu cred să fi fost prea departe de poiana unde se aflau animalele, când un nor mare şi negru a ascuns soarele – care oricum era gata de culcare – şi noaptea m-a încojurat grăbită, grea ca o năframă de vădană.
Mergeam pe bâjbâite, pe cărarea pe care doar o bănuiam sub paşi, într-o linişte atât de densă încât bătăile inimii îmi păreau tobe în urechi. De la o vreme, îmi dau seama că-s pierdut şi înot printre tufişuri de care nu ştiam să fie în drumul meu.
M-am oprit şi am încercat să zăresc ceva în jur, dar de văzut nu vedeam mai mult d-un pas, iar în urechi, pe lângă ritmul accelerat al inimii, am început să aud tot mai aproape o respiraţie grea, hârşâită, pe care o simţeam şi urât mirositoare.
Cred că atunci am cunoscut frica. O frică fără obiect, o frică generală, care-ţi înmoaie mişcările şi-ţi înceţoşează privirea. Singurul gând ce mi-a venit a fost să învârt bâta de corn cât mai repde pe lângă mine. Cât voi fi făcut-o pe elicea de elicopter nu ştiu, dar mi s-a părut o veşnicie.
După o vreme, cu transpiraţia şiroind pe spinare, am făcut o pauză şi în dreapta mea am zărit o luminiţă alb-verzuie, care a început să se mişte când în stânga când în dreapta, când mai aproape, când mai departe. După ce am dat de câteva ori să o lovesc cu ciomagul, mi-am dat seama că nu-i decât un licurici ce profită de întuneric pentru a-şi cauta perechea. După care zăresc un altul şi încă unul, şi pe urmă tot mai mulţi, dar de data asta se mişcau doar puţin şi încet-încet se aliniau la distante nu prea mari, pe o direcţie impresionant de dreaptă. Şi pentru că arătarea ce respirase greoi la un pas de mine nu se mai simţea şi oricum nu mai aveam mare lucru de pierdut, am pornit cu paşi repezi în direcţia luminiţelor.
Frica mă transpusese într-o lume ireală, de parcă eram un avion ce se pregătea de o aterizare nocturnă. Cât am mers aşa nu pot să vă spun, doar că la un moment dat am ajuns pe loc drept şi am auzit talanga de la gâtul roşcatei. Eram în păscătoare.
Norul întunecos ce m-a făcut să pierd cărarea s-a retras şi lumina cerului înstelat m-a ajutat să revin acasă, împreună cu vacile care-mi deveniseră din ce în ce mai dragi.
Ce legătură poate avea frica mea şi cu strategiile financiare? Aparent niciuna.
Şi totuşi, dacă viitorul finanţelor personale vă încreţeşte puţin pielea pe spate – şi asta nu doar la Halloween – luaţi un rendez-vous cu un specialist. Licurici care să vă arate drumul cel bun se vor găsi mereu.
Eu va doresc o săptămâna fără frică.