Cu frică

“Mai băiete, iară ti-ai uitat cu gioaca, vacili-s în Tihăraie şi-ndată trebi mulse. Ie mătăluţă ripegior chicioarili la schinari şi adă-li până n-a apuni soarili, că zâua-i mică şi drumu lung”, mă întâm­pină bunicu’ de cum am intrat în curte, plin de praful cocla­u­­rilor pe unde umblasem toată ziua cu prietenii şi cu foamea legată de burtă.

“Da să să mai ducă şi Ghior­ghiţă, că eu îs trudit şi flămând”, am încercat eu scăpare.

“Ba Ghiorghiţă o fost tătă stă’mâna şi amu-i rându tău. Altă data să ti grijiesti să vii mai digrabă. Şi cum n-ai ştiut di foami până amu, ai să mai păsuieşti olicuţă şi-i bie lapti cald cân’ ăi vini.”

Dacă văd că nu-i loc de nego­cieri cu bunu, dau cu apă pe faţă, iau băţul cel noduros din lemn de corn din colţul standoalei şi pornesc cu paşi mari, cu soarele în spate, peste dealul Cocoarei, să ajung la păscătoarea din vârf de munte, unde vacile mă aşteptau de o vreme.

Nu cred să fi fost prea departe de poiana unde se aflau anima­lele, când un nor mare şi negru a ascuns soarele – care oricum era gata de culcare – şi noaptea m-a încojurat grăbită, grea ca o nă­fra­mă de vădană.

Mergeam pe bâjbâite, pe căra­rea pe care doar o bănuiam sub paşi, într-o linişte atât de densă încât bătăile inimii îmi păreau to­be în urechi. De la o vreme, îmi dau seama că-s pierdut şi înot printre tufişuri de care nu ştiam să fie în drumul meu.

M-am oprit şi am încercat să zăresc ceva în jur, dar de văzut nu vedeam mai mult d-un pas, iar în urechi, pe lângă ritmul accelerat al inimii, am început să aud tot mai aproape o respiraţie grea, hârşâită, pe care o sim­ţeam şi urât mirositoare.

Cred că atunci am cunoscut frica. O frică fără obiect, o frică generală, care-ţi înmoaie mişcările şi-ţi înceţoşează privirea. Singurul gând ce mi-a venit a fost să învârt bâta de corn cât mai repde pe lângă mine. Cât voi fi făcut-o pe elicea de elicopter nu ştiu, dar mi s-a părut o veşnicie.

După o vreme, cu transpiraţia şiroind pe spinare, am făcut o pau­ză şi în dreapta mea am zărit o luminiţă alb-verzuie, care a înce­put să se mişte când în stânga când în dreapta, când mai aproa­pe, când mai departe. După ce am dat de câteva ori să o lo­vesc cu ciomagul, mi-am dat seama că nu-i decât un licurici ce profită de întuneric pentru a-şi cauta pere­chea. După care zăresc un altul şi încă unul, şi pe urmă tot mai mulţi, dar de data asta se mi­şcau doar puţin şi încet-încet se ali­niau la distante nu prea mari, pe o di­recţie impresionant de dreaptă. Şi pentru că arătarea ce respirase greoi la un pas de mine nu se mai simţea şi oricum nu mai aveam mare lucru de pierdut, am pornit cu paşi repezi în direcţia lumi­niţelor.

Frica mă transpusese într-o lume ireală, de parcă eram un avion ce se pregătea de o ateriza­re nocturnă. Cât am mers aşa nu pot să vă spun, doar că la un moment dat am ajuns pe loc drept şi am auzit talanga de la gâtul roşcatei. Eram în păscătoare.

Norul întunecos ce m-a făcut să pierd cărarea s-a retras şi lumina cerului înstelat m-a ajutat să revin acasă, împreună cu vacile care-mi deveniseră din ce în ce mai dragi.

Ce legătură poate avea frica mea şi cu strategiile financiare? Aparent niciuna.

Şi totuşi, dacă viitorul finan­ţelor personale vă încreţeşte puţin pielea pe spate – şi asta nu doar la Halloween – luaţi un rendez-vous cu un specialist. Licurici care să vă arate drumul cel bun se vor găsi mereu.

Eu va doresc o săptămâna fără frică.