Dan mi-a zis că-i place de tine

Bucureşti, luna decembrie. În tramvaiul 41, dinspre Lujerului spre podul Grant, o doamnă mică şi rotofeie, aşe­za­tă pe scaunul din faţa mea, vorbeşte non-stop la telefonul mobil. Din câte înţeleg, vorbeşte cu o femeie, bârfind-o pe o a treia.

Cea bârfită a angajat oameni ca să cureţe deodată tot porumbul disponibil, în loc să fi luat un lighenuş şi să fi cură­ţat ea singură vreo zece ştiuleţi pe seară. Nici de aprovizionarea cu lemne de foc nu s-a achitat cum trebuie. Urmează menţionarea tendenţioasă a mai multor scene de viaţă rurală, ori de cartier de case dintr-o margine de Bucureşti, în ca­re apare şi un bărbat în vârstă, care-i nemulţumit de rateurile eroinei.

Telefonul doamnei din tramvai su­nă, anunţând-o că altcineva vrea să-i vorbească. Îşi pune interlocutoarea în aşteptare, după ce o previne că are de luat un alt apel. Schimbă câteva vorbe cu noua interlocutoare, apoi se întoarce la conversaţia de bază.

Chiar înainte de a mă ridica în picioare şi a mă apropia de uşa tramvaiului, o aud ciripind: “I-am spus: Tu te pui la mintea lui ? Şi, îţi dai seama, n-avea cum să nu se pună la mintea lui, în situaţia în care era.”

Abia coborât, mi-am notat fraza la lumina chioară a unui panou publicitar. Câtă perfidie ! Câtă fineţe ! Ca să nu mai spun că eu n-am fost niciodată capabil să jonglez între două apeluri, la niciun telefon, fie el mobil, ori fix.

***

În mod evident, nu e neamţul cum a fost marinarul. Dar consemnul de ba­ză, acum, trebuie să fie: Să mai aştep­tăm !

În decembrie, la Bucureşti, după o imersie de câteva zile în pagini de publicaţii diverse şi în emisiuni TV, Cristina s-a declarat convinsă că marinarul s-a culcat cu femeia Udrea. Pentru că, spu­nea ea, se vede ! Am contrazis-o din exact acelaşi motiv. Prea se vede ca să fie adevărat. Adică nici măcar un marinar n-ar face-o aşa, pe faţă !

La început de ianuarie, la o cină la Trattoria Buongiorno de la Piaţa Victoriei, un amic profesionist al analizei po­litice mi-a împărtăşit convingerea lui fermă că marinarul s-a culcat cu femeia Udrea. Altfel, spune el, nu se explică de ce un politician de talia lui a mizat pe ea în politică. N-am încă răspuns la propria mea întrebare: Chiar a mizat ?

***

Adina Popescu, “Povestiri de pe Calea Moşilor”, proză scurtă, Casa de pariuri literare, 2014.

Autoarea este redactor la Dilema veche, unde în prezent susţine o rubrică incitantă, intitulată “Portrete din mers”, laborator al unei viitoare cărţi. Alături de Iulian Manuel Ghervas, a realizat două filme documentare (“Copiii uraniului”, 2009, şi “Anul dragonului”, 2012).

Volumul “Povestiri de pe Calea Moşilor” este subintitulat proză scurtă, dar ar putea fi considerat, la fel de bine, roman. Este vorba de o proză autobiografică unitară, a unui autor născut în 1978 care îşi rememorează existenţa, de la anii de grădiniţă până la banchetul de absolvire a clasei a VIII-a, în secvenţe vii, într-un limbaj adecvat vârstei de-atunci.

Spaţiul acestei existenţe, unul bucureştean, este Calea Moşilor, de la bulevardul Republicii până la ma-gazinul Obor. Cu anumite rezerve, sunt incluse în el şi străzile de case din împrejurimi. O colegă “trăia la casă, iar în case nu trăiau decât ţiganii, pentru că încăpeau mai mulţi la un loc” (p. 87).

Revoluţia survine pe când naratoarea era elevă în clasa a V-a. “Vacanţa de iarnă a fost mai lungă decât de obicei, aşa că ne-am întors la şcoală abia prin februarie. Ni s-a spus că nu mai trebuie să venim cu uniforme…” (p. 154).

Transformările din primii ani de postceau­şism sunt prinse cu fineţe. Pe Calea Mo­şi­lor, magazinele se înlocuiesc unele cu altele. Comerţurile ambulante, întinse în rulote ori pe mese demonta­bi­le, apar şi dispar peste noapte. După clasa a VII-a, o colegă pleacă definitiv la tatăl ei, în Italia.

Acuitatea reme­mo­rării este prodigi­oasă. Daca mi-aş pune cap la cap amintirile din şcoala generală (şi din viaţa preşcolară!), eu n-aş putea să scot mai mult de câteva pagini. Deşi ştiu că o amintire cheamă o alta şi tot aşa.

Cartea îmi dă şi un punct de vedere feminin asupra vieţii de elev, pe care puteam doar să-l bănuiesc. “Prin-sesem curaj la baschet. Dan Roacherul se agita în faţa mea, cu braţele lui păroase, care ieşeau din tricoul cu Slayer.” Mai departe, o colegă îi comunică fetei un mesaj simplu, dar important: “Dan mi-a zis că-i place de tine” (p. 223).

Este o carte vie, care poate plăcea cititorilor de toate vârstele. Adica inclusiv celor de vârsta ori vârstele naratoarei.

***

Celor care au ripostat vreodată la umor altfel decât cu umor, şi mă gândesc la câţiva dintre foştii mei prieteni vinovaţi de o asemenea tristă atitudine, le spun acum, cu speranţa că le trece: Moi aussi, je suis Charlie.