George Sava
George Sava, fondatorul ziarului Pagini Românești

Fondatorul ziarului Pagini Românești, George Sava, a decis să se retragă din acest pro­iect, după 14 ani de muncă la o intensitate pe care puțini dintre dumnea­voastră o bănuiți. În interviul următor, el ne vorbește despre problemele comunității româ­nești din Montréal, despre presa românilor de aici, dar răspunde și la întrebări pe care o parte din cititori poate și le-au pus: finan­țarea ziarului, predarea ștafetei și motivele care au condus la această decizie, acuzațiile de băsism etc. Sinceritatea și autenticitatea pe care le-ați văzut în articolele sale rămân intacte și în acest interviu-confesiune. (V. Anghel)

Viorel Anghel: Să începem cu pu­țină istorie comunitară. Pagini Româ­nești și-a făcut debutul în urmă cu 14 ani. Cine era George Sava acum 14 ani, de ce și cum a fost început acest ziar?

George Sava: Eram un proaspăt imigrant stabilit la Montréal, cu speranța unei vieți mai bune, dar și a continuării profesiei avute în România. Am ajuns în Canada în septembrie 1999, cu intenția clară de a face un ziar în limba română aici. Eram absol­vent al Facultății de Jurnalism și Științele Co­municării din București, făcând parte din prima promoție de ziariști formați după Revoluție, și lucrasem la România liberă. Vorbisem, de principiu, cu redactorul-șef din acea perioadă al României libere,

Bogdan Ficeac, să realizăm un ziar cu conținut mixt: jumătate făcut în țară, cu ajutorul celor de la Rl, iar o altă jumătate la Montréal, cu articole despre viața comunității române de aici.

Planul s-a schimbat când am văzut că existau deja două ziare comunitare: Lucea­fărul românesc, scos de Dan Fornade, și Tribuna Noastră, scos de Basile Gliga. Am considerat că un al treilea ziar românesc nu-și avea rostul. Un an mai târziu, în decembrie 2000, Dan Fornade a închis ziarul. Am văzut aceasta ca pe o oportunitate și am lansat, în martie 2001, primul număr din Pagini Românești.

Proprietarul unui ziar din cadrul comunității românești de la Montréal are, după 14 ani, mai mulți prieteni sau mai mulți dușmani decât la început?

La început, fiind nou pe aici, nu aveam nici prieteni, nici dușmani. Astăzi am doar câțiva prieteni, dar buni, mai mulți amici și destul de mulți dușmani; mai mulți și mai îndârjiți, poate, decât prietenii. Știu că am deranjat multă lume cu ceea ce am scris în Pagini Românești de-a lungul ani­lor, dar asta face parte din profesia de zia­rist. Dacă nu ești capabil să-ți asumi acest lucru, mai bine te apuci de altceva. Nu am tratat însă niciodată vreo temă – comunitară sau altfel – mânat de interese personale.

Lumea va fi surprinsă să afle că ai decis să te retragi. Primele întrebări vor fi de ce și de ce acum?

Un prieten bun mă întreba, de fiecare dată când discutam despre ziar, de ce nu îl închid. Asta pentru că îi explicam cum merge “afacerea” din punct de vedere financiar. Am decis să pun punct aventurii mele comunitare acum (de fapt, decizia a fost luată în vara anului trecut, dar a fost nevoie de timp pentru a pregăti predarea ștafetei), pentru că a sosit momentul să fac și altceva în viață – spre exemplu, să-mi dedic timpul familiei, mai ales că acum avem o fetiță care are nevoie de toată atenția și energia noastră. Până acum, copiii noștri au fost ziarul și, mai apoi, librăria.

Dar, ca să pot răspunde mai bine la întrebarea de ce, trebuie să merg puțin în urmă. Prin 2005, am decis să mutăm ziarul din subsolul casei noastre din DDO și să-i dăm o viață independentă, normală: cu redacție, cu angajați. Am cumpărat atunci un apartament pe bulevardul Décarie, în apropiere de magazinul București, unde am instalat redacția. Am cre­zut că cei aproximativ 50 de mii de români care trăiesc la Montréal sunt suficient de mulți și de puternici pentru a susține un ziar comunitar în adevăratul sens al cuvântului. Și poate așa ar fi stat lucrurile dacă nu ar fi apărut, în ultimii ani, o puzderie de ziare românești, care au dinamitat, practic, acest proiect.

Banii lui Băsescu

Banii lui Băsescu s-au terminat?

Nu știu dacă Băsescu și-a terminat banii, dar știu că fostul președinte este prea deștept ca să plătească pentru ceva ce putea (și a avut, de altfel) pe gratis: susținerea noastră aproape necondiționată.

O să-ți spun un lucru personal legat de “banii lui Băsescu”: când se afla într-un garaj de pe o stradă din București, unde l-au exilat cei care au pus la cale lovitura de stat nereușită din vara lui 2012, eu i-am donat președintelui Băsescu aproximativ 1500 de dolari, pentru a-l susține în campania dina­intea referendumului. Am făcut o dona­ție legală, de la o bancă din România, într-un cont des­chis special pentru aceasta. Am făcut-o pentru că, dincolo de ceea ce scriam în Pagini Românești, știu că mult mai concret este un ajutor financiar, cât de mic, într-un moment greu. Prin urmare, nu Traian Băsescu mi-a dat mie bani, ci eu i-am dat domniei-sale. De fapt, nu am dat pentru el, ci pentru ceea ce făcuse și putea să facă în continuare pentru România.

Apropo de banii lui Băsescu (și, în curând, de cei pe care mi-i va da  Iohannis mie). Ai scris un articol despre cât costă să faci un ziar comunitar. Cum ai finanțat acest ziar și de ce?

Am “finanțat” acest ziar în primul rând prin mii și mii de ore de muncă depuse la facerea lui, fără să fiu plătit. Acest lucru este valabil și în cazul soției mele, Mariela Chiriță (și chiar al unor colaboratori). Chiar dacă, timp de câțiva ani, ea a fost angajată, la librărie, cu un salariu modest, volumul de muncă depus atât la librărie, cât și la ziar a fost cu mult superior orelor plătite. Nu de puține ori se întâmpla să nu ajungă banii pentru salarii, iar salariul sacrificat era, desigur, al ei. În ultimii ani, ziarul a profitat de sediul plătit de librărie, iar cheltuieli ca distribuția sau colaborările le acopeream din propriul buzunar. Da, am scos bani – și nu puțini – din buzunar, pentru apariția ziarului.

O întrebare logică este de unde ai avut acești bani, dacă ziarul și librăria nu acopereau toate cheltuielile?

Atât eu, cât și soția mea, am avut în această perioadă și alte slujbe. Nu este un secret că eu lucrez în domeniul imobiliar chiar din anul înființării ziarului, din 2001. Am muncit amândoi și 14-16 ore pe zi, de cele mai multe ori 7 zile din 7, tocmai pentru a putea dezvolta proiectele la care ți­neam. În afară de asta – fac acum și o confidență personală – am avut norocul unei moșteniri imobiliare în România, care, după retrocedare și vânzare, ne-a asigurat o oarecare independență financiară.

O altă întrebare, care în mintea multora va fi inevitabilă: de ce eu? Celor care cred că totul e doar de formă, ce ai să le spui?

Transferul proprietății și administrării ziarului nu este de formă. Nu văd la ce ar servi o asemenea mascaradă. Probabil că puteam să găsesc pe cineva care să-mi dea câteva mii de dolari pe acest ziar: la urma-urmei, are o clientelă stabilă, cititori și publicitari, și un nume recunoscut în comunitate. Alegerea ta a fost cel mai firesc lucru pe care îl puteam face: ești un om moral și capabil, ești cu noi de foarte mulți ani și ești persoana care a ajuns să știe să facă absolut tot ce trebuie făcut la acest ziar.

În ultimii ani, m-am gândit de mai multe ori la retragerea mea, iar una din preocupări era de a găsi pe cineva care să poată duce această muncă mai departe. Cred că am reușit să “fac” un ziar care poate să meargă mai departe și fără mine. Pagini Ro­mânești nu mai este de foarte multă vreme “ziarul familiei Sava”, ci și ziarul lui Viorel Anghel, al Simonei Plopeanu, al lui Mircea Gheorghe sau al lui Florin Oncescu, al lui Petru Cotnăreanu sau Alin Alexandru, ca să amintesc aici doar pe câțiva dintre vechii și statornicii colaboratori ai publicației. Fie­care dintre aceste persoane și-a pus ampren­ta pe ziar și și-a format propriii cititori, cărora poate să le placă sau nu de George Sava. Am avut, de-a lungul anilor, și alți colaboratori, pe care nu-i voi putea enumera aici, dar cărora țin să le mulțumesc.

CITEȘTE ȘI:  Radu Paraschivescu: „Ar fi suficient ca statului român să-i crape obrazul de ruşine”

Economia de piață, ziarele și comunitatea

Sunt peste 50.000 de români în Montréal. Mai e puțin și avem un ziar la fiecare 10.000 de oameni. Dar trebuie să recunoști că stăm mai bine decât bi­-sericile, unde avem una la mai puțin de 5.000 de oameni. Câte ziare ar trebui să aibă o comunitate? Este o comunitate etnică de această dimensiune o piață ca oricare alta?

Spre deosebire de unele persoane care vorbesc de “economie de piață” pentru a justifica numărul mare de ziare (de biseri­ci, de asociații etc., adică de acti­vi­tăți care ar trebui făcute în folosul comunității), eu nu cred că în aceste domenii se pot aplica regulile economiei de piață. Aici nu suntem într-o piață normală. Nici măcar comunități mari și vechi, cum sunt cea a grecilor, a evreilor sau cea, lărgită, a hispanofonilor, nu au mai mult de două ziare. Cum ar putea să supraviețuiască la Montréal, într-o comunitate atât de eterogenă și de împrăștiată cum este a noastră, mai mult de două ziare? Chiar și două s-ar descurca greu.

Realitatea este că ziarele românești din afara granițelor țării – și la fel este cazul asociațiilor – nu pot funcționa, atunci când funcționează cu adevărat, decât cu eforturile mari ale unor oameni pasionați de profesia lor (în cazul ziarelor) și de binele în folosul comunității, în cazul asociațiilor. Munca depusă pentru buna funcționare a acestora nu are de unde să fie plătită, pentru că nu există în spatele lor o comunitate de afaceri puternică. Companiile românești, în marea lor majoritate, sunt la început, în orice caz la prima generație; fiecare om de afaceri este în primul rând preocupat de supravie­țuire, și nu de construcție; nu există bugete de publicitate, gândite și distribuite în mod logic, după reguli de marketing. La noi, oamenii vor să își pună publicitate în toate ziarele care apar, iar pentru asta trag de prețuri în jos până ce ajung să nu acopere nici măcar costul hârtiei pe care apare pu­-blicitatea. Se ajunge la ziare pline de reclame, în dauna conținutului redacțio­-nal. Iar cei care pierd sunt nu numai cititorii, ci și publicitarii, care plătesc pentru un serviciu pe care nu-l primesc. Dar, dacă este ieftin, de ce nu…

Care sunt, după tine, principalele probleme ale presei de limbă română din Montréal?

Sincer, mie îmi este greu să vorbesc despre o “presă de limba română” din Montréal. Ca să putem vorbi despre așa ceva, ar trebui să avem de-a face cu un anumit nu­măr de ziariști de profesie, care fie să fi făcut școală în domeniu, fie să fi învățat această profesie într-o instituție de presă adevărată, ceea ce nu este cazul pentru marea majoritate dintre cei care fac ziare la Montréal.

În opinia mea, nu te poți numi ziarist fără să îndeplinești măcar unul din cele două criterii amintite mai sus. Este la fel ca în celelalte profesii: nu poți să fii curtier imobiliar fără să fi urmat o școală și să fi fost acceptat în ordinul curtierilor, nu poți fi avocat fără să fi terminat Dreptul și să fii acceptat într-un barou etc. De ce profesia de ziarist ar fi altfel?

Responsabilitatea transmiterii de informații către public, a selec­tării, criticării sau punerii în valoare a unor persoane sau evenimente, calitatea limbii române folo­site sunt criterii importante pe care un ziarist trebuie să le respecte. Fără acestea, un ziar poate să facă mai mult rău decât bine comunității pe care o deservește, creând confuzie, promovând false valori etc.

Concurență neloială există, dar niciodată nu ai vrut să faci un caz din asta. De ce?

Concurența neloială la care faci refe­rire se referă la tiraje false, la inducerea în eroare a publicului printr-o falsă pre­zen­tare.

Spre exemplu, când afișezi pe prima pagină a ziarului numărul de exemplare scoase pe lună, adunate la un loc, nepreci­zând că este vorba, de fapt, de două ediții diferite, îi lași impresia unui potențial client că tirajul publicației tale este dublu față de cât este în realitate. Ce importanță poate avea pentru cineva care își pune publicitate într-o anumită ediție de ziar care apare, spre exemplu, pe data de 15 ale lunii, faptul că ziarul apare și pe 30? Publicitatea res­pectivă este văzută doar de cei care citesc ziarul din 15, deci de jumătate din numărul afișat pe prima pagină.

Este, fără îndoială, o tentativă de înșelăciune, fiindcă nu toată lumea este atentă la detalii, nu toată lumea stă să calcu­leze care este tirajul real. La fel, când scrii pe prima pagină a ziarului tău că ești primul ziar color din comunitatea româ­nească de la Montréal – așa cum face ziarul Zig-Zag, știind foarte bine că nu este ade­vărat, fiin­dcă primul ziar color a fost Luceafărul românesc, scos încă din 1990 -, este o falsă reprezentare, vrând să sugerezi publicului că ziarul tău face ceva neobiș-nu­it, special.

În lumea afacerilor, probabil că astfel de practici pot fi trecute cu vederea, dar la un ziar, nu, pentru că menirea unui ziar este tocmai de a critica lucrurile nelalocul lor. Este evident că nu-ți mai poți îndeplini rolul de critic atunci când tu însuți ești în culpă.

Dorința ta, dar și a noastră, a fost să facem un ziar de calitate. Fără a căuta audiența cu orice preț. Ce înseamnă, după tine, calitate la un ziar comunitar și ce crezi că e mai ușor de făcut azi: un ziar de calitate sau un ziar care să aibă audiență?

Da, am vrut să facem un ziar de calitate, și pot spune că au fost perioade în care Pagini Românești a avut calitate jurnalisti­că, mai ales atunci când echipa redacțio­­-nală era mai numeroasă. Mulți ziariști de profesie au trecut prin redacția noastră. Și pomenesc aici pe Simona Plopeanu, Mihai Claudiu Cristea, Alin Alexandru, Adrian Ardelean, Mariela Chiriță (doar pentru că este soția mea am lăsat-o la urmă), dar și alții, care au stat mai puțin timp.

Au fost niște ani în care, fără falsă modestie, Pagini Românești putea să se compare cu ziare profesioniste din Româ­nia, din punctul de vedere al conținu­­­­tului redacțional. În timp, din lipsa mijloa­celor financiare, a trebuit să ne reorientăm, iar astăzi Pagini Românești a devenit un ziar de opinie. Și cred că este un ziar bun de opinie, fiindcă cei care scriu articolele sunt, în marea lor majoritate, ziariști cu experiență sau oameni cu talent și competențe certe în domeniul pe care-l abordea­ză.

Nu publicăm texte doar ca să umplem spațiile dintre reclame. La noi, reclamele sunt acolo pentru a susține financiar conți­nutul redacțional. Nu avem probleme în a găsi articole pentru a umple paginile de ziar, ci avem probleme să găsim spațiu suficient în ziar pentru articole, de aici și corpul mic de literă pe care îl folosim.

Recapitulând cei 14 ani petrecuți la Pagini Românești, care crezi că au fost momentele cele mai bune din istoria ziarului? Cele mai bune subiecte abordate?

Cele mai bune momente au fost cele în care ziarul nostru s-a implicat în proble­mele reale ale comunității, atunci când a intervenit pentru a sancționa abuzuri obser­­­­­­va­- ­te în comunitate, impostura unor indivizi. Apoi, pentru mine, a fost foarte importantă poziționarea clară a ziarului de partea for­țelor reformatoare din politica românească. Pentru mine, calificativul de ziar “băsist” este o apreciere și o recunoaștere a impli­cării noastre în informarea corectă a popu­lației, în vremuri în care a fi “băsist” era stigmatizat și împroșcat cu noroi. Peste un timp, mulți se vor revendica băsiști aici, la Montréal, dar, dintre ziare, noi am fost singurii.

Există vreun subiect pe care să-ți pară rău că l-ai abordat?

Nu, nu cred. Poate aș aborda diferit anumite subiecte, cu mai puțină patimă, dar nu aș ezita să scriu din nou despre abuzu­rile și ipocrizia unor oameni din comunitate.

Spinul Buna Vestire

Articolele tale despre Biserica Buna Vestire ți-au adus o mulțime de neajunsuri. Ziarul este și azi interzis de la distribuire în biserica aceasta, care, creștinește, ne-a întors, nu celălalt obraz, ci spatele. Nu cred că multă lume știe despre ce e vorba. Ai vrea să reamintești oamenilor ce s-a întâmplat acolo? Și ce ți s-a întâmplat ție după?

Sunt și astăzi oameni care refuză să își pună publicitate în Pagini Românești, pe motiv că am atacat Biserica Buna Vestire. În realitate, nu am atacat biserica, ci pe unii dintre cei care o conduceau și o conduc și astăzi. Noi am fost apropiați de Buna Vestire pe vremea părintelui Popescu. Relațiile s-au stricat când am intervenit să oprim un abuz: evacuarea unui preot din biserică, în plin postul Paștelui.

CITEȘTE ȘI:  „M-am îndrăgostit de limba română de la primul curs”

Preotul Nicolae Stoleru, fiindcă des­pre el este vorba, a primit o “mise en demeure” prin care era somat să plece, în termen de trei zile, atât din biserică, cât și din Canada. Cum puteam să tac și să nu îi iau apărarea preotului și familiei lui? Pentru mine nu avea importanță dacă preotul greșise cu ceva, ci faptul că membrii Consiliului parohial acționau ca pe vremea comuniștilor, fără să îi dea posibilitatea să se apere. Am avut impresia că mă întorsesem în România comunistă, unde secretarii de partid tăiau și spânzurau după bunul lor plac. Dar, pentru că eram totuși în Canada, am avut posibilitatea și curajul să vorbesc.

Ce a urmat pentru mine? Amenințări de tot felul, inclusiv scrisori de avocat cu “mise en demeure” de dare în judecată; a fost chiar și un telefon primit de la unul din apropiații celor din Consiliul parohial, care mi-a spus, textual: “Dacă erai în România, erai mort”. Nu am luat această amenințare ad litteram. A fost totuși o încercare de intimidare.

Totul a culminat cu o mizerie de revistă, “Informația creștină”, scoasă după acest conflict și semnată cu nume false, în care eram atacat într-un mod demn de practicile fostei Securități. Eram făcut țigan, trimis la Montréal de bandele de țigani din România, să comit furturi și ilegalități, și mi s-a inventat o condamnare penală pentru furt în România, comisă, chipurile, în anul 1991. Era scris negru pe alb, cu număr de sentință pentru a părea veridic, că am fost condam­nat penal în noiembrie 1991. A trebuit să cer, prin Consulatul de la Montréal, informații despre acea condamnare, și am constatat că era vorba de o persoană al că­rui nume nici măcar nu era apropiat de al meu.

Nu te poți numi om al lui Dumnezeu când faci asemenea lucruri, ci mai curând om al fostei Securități. De altfel, “Infor­mația creștină” mi-a amintit de practicile securiștilor de la revista România Mare, a lui Vadim Tudor.

Despre zgomotul comunitar

Cred că nimeni nu poate spune că nu cunoști comunitatea română. Care crezi că sunt principalele ei probleme în acest moment?

Impostura și ipocrizia unora, dublate de indiferența celor mulți. Prea mulți dintre cei care se implică în viața comunitară vor să pară ceva ce nu sunt: artiști, scriitori, ziariști, lideri comunitari etc. Și sunt prea mulți care dau dovadă de ipocrizie atunci când arată cu degetul spre lucruri pe care chiar ei le fac. Din păcate, sunt aceiași indivizi, cu foarte puține excepții, care “ope­rează” pe scena comunitară de foarte mulți ani și care ocupă spațiul public făcând prea mult zgomot și prea puține lucruri concre­te. Prezența și zgomotul pe care aceștia îl fac sunt o piedică pentru ca oameni cu ade­vărat de valoare să dorească să se implice în viața comunității. Pot să dau exemple mul­te, dar nu aș face decât să readuc la viață vechi dușmănii, fără ca aceasta să rezolve cu adevărat ceva.

Sunt o mulțime de asociații, biserici și bisericuțe în comunitate. Toate cu orgolii uriașe. Crezi că ar trebui ceva promovat doar pentru că e românesc sau ar trebui făcută o selecție valorică atunci când decizi să scrii despre un eveniment sau o asociație?

Poate ar trebui mai întâi văzut ce este românesc în conținut, fiindcă de multe ori nu este decât vopsea roșie, galbenă și albastră la suprafață. Nu vreau să intru în categoria celor consideră că fac ceva românesc chiar și atunci când beau o sticlă de palincă adusă din țară.

Cred că, la nivel comunitar, este prea mult amatorism în foarte multe din activi­tățile organizate. De altfel, sunt prea mulți organizatori de “evenimente” și prea puține evenimente în adevăratul sens al cuvântului. În ceea ce ne privește, am încercat mereu să susținem valorile reale românești. Poate de aceea am și deschis o librărie românească la Montréal și nu am organizat campionate de popice.

Ni s-a reproșat de multe ori că scriem (a se citi batem apa-n piuă) des­pre comunism, fosta Securitate și ce s-a întâmplat înainte de 1989. Cei care gân­desc așa sunt de părere că ce-a fost nu mai contează, important este să ne concentrăm pe prezent și pe viitor. Ce răs­punzi la asta?

Nu cred că putem merge înainte dacă nu ne limpezim trecutul. Un lucru este foarte clar pentru mine: la Montréal trăiesc numeroase persoane care au lucrat într-un fel sau altul pentru fosta Securitate și foarte mulți care au făcut parte din structurile fostului PCR. Toți acești oameni au interesul să bagatelizeze răul făcut de comuniști și de Securitate.

Pe de altă parte, marea majoritate a românilor nu a făcut nimic concret pentru a se opune dictaturii ceaușiste. Dacă acești oameni ar spune astăzi că regimul comunist a fost criminal, poate să apară imediat întrebarea legitimă: OK, dar voi ce ați făcut pentru a vă opune?

Nu vreau să fiu greșit înțeles, nu condamn pe nimeni, fiindcă eu știu care puteau fi urmările celui mai banal gest împotriva regimului comunist. Când ai familie acasă, copii sau părinți care au nevoie de ajutorul tău, sau pur și simplu rude care ar putea avea de suferit în urma gesturilor tale, lucrurile devin mai complicate. În aceste condiții, dizidența nu putea fi făcută decât de oameni tineri sau de oameni disperați. Cu atât mai mult cu cât mare lucru nici nu se putea face: orice gest, cât de mărunt, era stârpit din fașă, iar eu am simțit acest lucru pe propria piele.

Și iar despre Băsescu

Un alt reproș a fost sprijinul acordat lui Traian Băsescu. Întâmplător sau nu, toți cei care am trecut prin redacția acestui ziar am fost “băsiști”. De ce a fost ziarul băsist și nu neutru? Sau partizan al lui Iliescu, Năstase, Ponta ori al lui Tăriceanu și Crin Antonescu? 

În primul rând că nu toți cei care au trecut prin redacția noastră au fost sau sunt băsiști, iar altora le-a luat ceva timp să devină băsiști. Eu, cel puțin, nu am avut de ales decât să devin băsist, fiindcă nu am fost de la început. Oamenii pe care i-am admirat în politica românească au fost Corneliu Coposu, Mircea Ionescu Quintus, Theodor Stolojan sau Mona Muscă. Nu aveam cum să-l simpatizez pe Traian Băsescu, care făcea parte dintr-o for­ma­țiune politică provenită din fostul FSN.

Mă întrebi de ce nu am fost partizanul unora ca Iliescu, Năstase, Ponta, Tăriceanu sau Antonescu? Nu puteam să fiu partizanul unui fost comunist, Ion Iliescu, care are mâinile pătate de sângele românilor din timpul Revoluției din decembrie 1989, al celui mai corupt prim ministru pe care l-a avut vreodată România, Adrian Năstase, sau al unui plagiator și mitoman ca Victor Ponta.

Cât despre Tăriceanu și Antonescu? Am fost partizanul amândurora pentru o perioadă scurtă de timp: al lui Tăriceanu, până ce a spart Alianța DA și a dat mâna cu corupții din PSD pentru a rămâne la guvernare, și al lui Crin Antonescu, până ce a ales să târască PNL în acel monstru politic care s-a numit USL.

Traian Băsescu, chiar dacă a pornit la drum cu un mare handicap, acela de a fi fost membru PCR și de a fi făcut parte din FSN, a avut o evoluție extraordinară, devenind un adevărat apărător al valorilor democratice, al Justiției egale pentru toată lumea (nu uita că fratele lui se află și astăzi în închisoare). Traian Băsescu, căruia i s-ar putea ușor spune Justițiarul, a făcut istorie adevărată, nu gargara unora ca Emil Constantinescu. A avut curajul, viziunea și determinarea de a împinge România pe singura direcție bună pentru țară. Desigur că a avut slăbiciunile și păcatele lui omenești, dar pentru mine acestea au fost minore în raport cu marile lui calități.

De ce nu am făcut un ziar neutru în raport cu politica din România? Pentru că țara este sufocată de corupție, ilegalități și abu­zuri ale mafiei politice, iar pentru mine a fi neutru ar însemna să accepți și să fii părtaș la aceste nelegiuiri.

Ad