Prezentare îmbunătățită

Sake mi-a scris că vrea să vină la Montréal, pentru a participa la lansarea enciclopediei doctorului Foenniker, “Românofonii din Côte-des-Neiges”. Interesul i s-a deșteptat de când a primit prin e-mail, nu direct de la autor, ci prin intermediar, o fotocopie a paginii care conține varianta preliminară a prezentării ei. Mesajul primit de mine de la Sake avea atașată prezentarea.

“Jurnalistă de expresie română și femelă de rasa Lhasa Apso, Sake s-a născut într-o fermă de căței din Montérégie, în decembrie 2007. Când avea 6 luni, a fost adoptată de o familie de români din Montréal. Din ianuarie 2009, timp de 4 ani, a ținut în revista Pagini Românești o rubrică intitulată Jurnalul lui Sake”.

Am întrebat-o dacă asta-i toată prezentarea. Mi-a zis că asta-i varianta “de lucru”, cea care va apărea dacă nu trimite ea una îmbunătățită. I-am dat eu o continuare de îmbunătățire, pe loc.

- Publicitate -

“A ținut o rubrică intitulată așa și-așa, prin frazele căreia a mușcat fără milă membri importanți ori măcar onorabili ai comunității noastre. În februarie 2013, a fost exilată în România, la Constanța, unde s-a adaptat de minune și s-a lăsat naibii de scris. Astăzi, la Montréal, de Sake își mai amintesc doar cetățenii mușcați cândva de ea și, desigur, foștii ei părinți adoptivi.”

Lui Sake nu i s-a părut evident că această așa-zisă îmbunătățire ar fi benefică pentru imaginea ei. În plus, mi-a mai spus, orice propunere de revizuire costă. Așa am ajuns să aflu că tirajul enciclopediei e decis în funcție de numărul de comenzi, că publicul cumpărător țintă e compus din personalitățile enciclopedizate și că un exemplar al lucrării costă fix o sută de dolari.

Păi, trimite îmbunătățirea și nu-ți cumpăra exemplarul, i-am zis. În definitiv, primul rol al unei enciclopedii este nu să ajute enciclopedizații să se cunoască între ei, ci să-i facă pe aceștia cunoscuți maselor largi de cititori.

Sake mi-a spus că sugestia mea n-o ajută deloc. În primul rând, ea nu crede că Dr. Foenniker va lua în considerare o variantă îmbunătățită a prezentării dacă nu va fi însoțită de o comandă fermă pentru un exemplar de enciclopedie. În al doilea rând, ei i-ar fi jenă să ceară fără să dea, cu atât mai mult cu cât printre  enciclopedizați umblă zvonul că adevăratul cost de producție al unui exemplar ar fi de 160 de dolari, ceea ce sugerează că Dr. Foenniker face, în mare măsură, o acțiune caritabilă, în scopul luminării maselor.

Biata Sake, mi-am zis. A pierdut contactul cu realitatea montrealeză, iar realitatea din România încă n-a ajuns la ea. Dacă Dr. Foenniker ar începe să producă enciclopedii cu planul de afaceri declarat sieși de a pierde 60 de dolari pe exemplar, l-aș suspecta că traversează o criză existențială majoră ori că l-a lovit depresia. Mai mult, aș ști că afacerea va fi rapid întreruptă de o cerere de punere sub tutelă financiară, din partea nevestei.

Am rugat-o pe Sake să-mi explice cum se vor lumina masele dacă enciclopedia va fi cumpărată numai de enciclopedizați. Aceștia o vor arăta prietenilor, mi-a răspuns Sake. Lasă-mă să înțeleg singur, i-am replicat. Enciclopedizatul invită la cină un număr de prieteni, familii întregi ori persoane singure. După masă, le dă invitaților un tur de salon și se oprește cu ei în fața acelui raft de bibliotecă pe care tronează un volum masiv și frumos colorat. “Iar aici e o enciclopedie în care m-au prins… ha-ha-ha !… până și pe mine.”  Încă aștept răspunsul lui Sake.

***

Se tot vorbește de solidaritatea feminină, mai puțin de cea masculină. Dar și cea din urmă există, fără îndoială. O dovadă am avut-o acum câteva luni, adică în plină iarnă. Notele care urmează sunt de-atunci.

Mă duc cu pantofii Cristinei la cizmar, pe Côte-des-Neiges, aproape de intersecția cu Queen Mary. Tocurile sunt tocite. Cizmăria-i una de familie. Mai fusesem, cu o pereche de ghete, tot ale Cristinei. Atunci, comanda o luase mama, o femeie autoritară, trecută de 50. Reparasem tocurile, înlocuisem talpa cu una mai adecvată mersului pe gheață. La recomandarea cizmăriței, nu alesesem talpa cea mai groasă. Mă mulțumisem cu grosimea intermediară, cu aparență mai delicată, deși tot suficient de antiderapantă.

Acum, la post e fiul. Un tânăr la vreo 30 de ani. Schimbați și talpa, spun. Sigur. Puneți-o pe cea intermediară, nu pe cea groasă. Mă privește mirat. Nu sunt pentru umblat pe-afară, iarna. Așa e, zic. Atunci, poate că nu trebuie schimbată talpa. Ba, da, zice el, punem una subțire, de cauciuc, ca să nu alunece pe apă, pe orice. Știu și eu? zic, uitându-mă la tălpile practic noi ale pantofilor. Eu zic să le schimbați, astea nu sunt bune. Accept. Rămâne să trec a doua zi, după-amiaza.

Dimineața, îi spun Cristinei: ți-am dus pantofii la cizmar. Foarte bine. Le schimbă și talpa. Cum ? De ce să le schimbe talpa? Ce-avea talpa? Doar ți-am spus să nu schimbe talpa! Te-au găsit pe tine, fraier. O schimbă numai pentru că iau bani mai mulți! Dă-le telefon, să n-o schimbe!

Tot dimineața, trec iar pe la cizmar. La post e fiul. Îi întind bonul. Nevastă-mea zice că talpa nu trebuie schimbată. Omul se întoarce cu pantofii într-o mână. Au talpa originală scoasă și adeziv întins pe piele, unde trebuie lipită noua talpa. Prea târziu. Nu mai e decât de pus talpa nouă. Asta e. Nevastă-mea zice că aveau talpa de cauciuc și că nu era nevoie de o alta. Ei, nu. Nu era de cauciuc. Era un amestec de plastic și cauciuc, treabă italiană. Ce punem noi e mult mai bun. Aha! Păi de-aia am venit. Aveam nevoie de un argument. Ne despărțim zâmbindu-ne.