Emigrarea este un subiect pentru care consensul este imposibil de realizat. Variabilele în discuție, dacă ne dăm silința să-l analizăm mai îndeaproape, sunt atât de numeroase și au ramificații atât de personale încât generalizările sunt repede contrazise de fapte particulare – suficient de pertinente și de recurente ca să dea statistica peste cap.

Firește, însă, există fenomene generale care devin sursa altor fenomene generale și în privința acestora se pot trage unele concluzii globale. Într-un excelent articol din numărul trecut al magazinului nostru, Gianina Corondan deplânge plecarea masivă a românilor din țară și identifică o cauză generală a „exodului”; „Lipsa sensului, strâmbătatea din țară” . Obligați zi de zi să se confrunte cu nonsenuri, abuzuri, incompetențe, lipsă de onestitate etc. românii, și mai ales aceia dintre ei care se ilustrează prin frumoase calități profesionale și omenești, simt un impuls, care poate deveni irepresibil, să-și părăsească țara.

E mai puțin evident însă că emigrarea, (”exodul”) se face ”cu sprâncenele încordate, cu oful greu în inimă, cu maxilarul încordat, cu vorbe neortodoxe gata să țâșnească printre dinți.” Dimpotrivă, mai ales după 1990, și pe măsură ce ne apropiem de vremea noastră, emigrarea este o soluție de viață care, după toate probabilitățile, nu se mai adoptă cu încrâncenare. Emigranții ultimelor decenii, tocmai fiindcă în marea lor majoritate sunt cum spune autoarea articolului ”frumoși și harnici”,  ajung aici cu proiecte, cu speranțe, cu încredere și cu o psihologie de învingători. Emigrarea lor este de multe ori încununarea unui plan, urmărit, mai mult sau mai puțin ordonat dar consecvent, ani de zile. Și poate n-ar fi prezumțios, chiar dacă suntem limitați la spațiul unui articol, să examinăm succint de la mare înălțime unele clișee despre emigranți, bine fixate și care riscă să ne denatureze percepțiile.

Emigrantul o ia în țara unde se stabilește de la zero

Luatul de la zero este o metaforă dramatică a experienței de emigrare dar care a devenit în zilele noastre tot mai mult o ficțiune. Sau o realitate valabilă doar pentru o minoritate dintre emigranții români. Competențele în noile tehnologii de comunicare și de gestionare a informației pe care le au noii sosiți, valorile democratice în care mai ales tinerii au fost educați, cunoașterea limbilor străine, cultura economică, debarasarea de timorarea și de poncifele paralizante pentru emigranții de altădată, toate acestea și altele încă alcătuiesc o avere vizibilă și invizibilă neprețuită care reduce considerabil stresul inerent al schimbării identitare. ”Pâinea amară a străinătății” nu mai e de mult amară și de fapt nu era pentru toată lumea nici în secolul al XIX-lea când Vasile Alecsandri, în scrisorile sale către Ion Ghica, îi ironiza copios pe emigranții care-și făceau din ea un capital politic rentabil.

CITEȘTE ȘI:  Precedentul Trump

Experiența emigrării este o experiență a dezrădăcinării

Poate că ar trebui să demitificăm credința aceasta, devenită unul dintre locurile comune cele mai invocate în discuțiile despre emigrare. Căci, în esență, emigrarea, dincolo de orice considerent ideologic ori naționalist, este, simplu spus, experiența unei schimbări identitare. O schimbare radicală, desigur, dar pe care cândva, în trecutul lor mai apropiat sau mai îndepărtat – uneori chiar foarte îndepărtat – toate popoarele au cunoscut-o, fie ca furnizoare de emigranți, fie ca societăți primitoare de imigranți. Căci omul este prin natura sa nomad. Englezii, francezii, grecii, italienii, spaniolii, portughezii, chinezii, maghrebinii etc. au cunoscut cu toții dinamica aceasta, a iradierii masive în exterior pe care o trăiește astăzi poporul român. Și n-au dispărut ca popoare și nici ca societăți culturale și focare de civilizație.

Dar pentru a reflecta rațional la ce urmează să trăiești dacă emigrezi nu trebuie neapărat să aștepți să-ți părăsești țara. Există schimbare identitară, punctată de evoluții asemănătoare cu acelea prin care trece un emigrant, deși la un nivel redus proporțional, și când schimbi o zonă a țării cu alta (Moldova cu Transilsvania, de exemplu) și când te muți dintr-un oraș în altul și când schimbi întreprinderea sau firma la care lucrezi și când prin căsătorie, treci din familia ta natală, în alta. În toate cazurile, ești ultimul sosit într-un grup social cu reguli de funcționare fixate dinainte, fără contribuția ta, pe care trebuie să le înveți și să le aplici, cu coduri sociale pe care trebuie să ți le însușești, cu un sistem de drepturi și îndatoriri pe care trebuie să le respecți, cu ierarhii, formale și informale, pe care trebuie să le accepți. În toate cazurile de schimbare a unui mediu social cu altul, indiferent cât de restrâns sau de vast, există un proces de integrare (înrădăcinare) care poate fi de la caz la caz ușor sau dificil, reușit ori eșuat. Fără nimic poetic ori filozofic. Doar pragmatic. Trecutul devine fie o sursă de regrete, de nostalgie – mai ales dacă integrarea este anevoioasă ori eșuează, – fie un catalog de amintiri, unele plăcute altele neplăcute, care se deschide rar.

CITEȘTE ȘI:  Precedentul Trump

Emigrantul este ros de dor pentru patria natală, chiar dacă nu se mai întoarce în ea!

Există tendința, când se vorbește despre emigranți, de a confunda dorul după o istorie personală irecuperabilă, cu dorul de țară. Da, e drept, toată viața și oriunde ai trăi, iubești parcul cu aleile pline de frunze veștede în care te plimbai toamna în adolescență, curtea în care ai copilărit, strada gării umbrită de tei bătrâni din orașul natal, casa bunicilor, clădirea veche și obosită a școlii etc. etc. Dar locurile natale nu înseamnă toată România. Dacă te-ai născut la Iași ți-e dor de Iași și de tot ce-ai cunoscut și ai iubit în afara Iașiului. Și tot așa dacă te-ai născut la Cluj, la București, la Timișoara, la Tecuci sau în satul Prundu din Bărăgan. Dar fiind trăitor în Franța, în Spania sau în Canada nu ți-e dor și de Gura Honț, de Caracal de Vaslui sau de satul Potigrafu de lângă Ploiești, toate, locuri unde n-ai călcat niciodată și care nu-și au locul printre amintirile tale. Și ele sunt România, dar nu sunt România ta.

Așa încât dorul de țară este un sentiment foarte selectiv, fără o legătură marcantă cu patriotismul. Nu de o țară, ci doar de anumite locuri din ea ți-e dor, și nu toate experiențele natale, ci doar unele dintre ele pot deveni sursă de nostalgie. Unui fost deținut politic n-o să-i fie niciodată dor după anii petrecuți în închisorile de la Aiud sau de la Sighet și nici după locurile acelea numai pentru că fac parte din România lui dragă!

Să tragem linie și să conchidem, deși subiectul e vast și departe de a fi epuizat, că Româniile emigranților sunt Românii personale, unice precum amprentele și că ele nu au legătură cu spațiul real, geografic  ci doar cu un spațiu afectiv,  cu timpul, memoria și cu viața lor interioară. Întoarcerea ”acasă” poate deveni un proiect realist și posibil mai ales  pentru cine are vocația căutării și regăsirii timpului pierdut.

Ad