Din capul locului vă spun că rândurile care urmează nu sunt despre Biserica Ortodoxă Română şi ierarhii ei, ci despre Ortodoxie, ca fenomen spiritual. Diferenţa o poate face orice om de bun-simţ, cu o pregătire intelectuală medie. Găsesc cel puţin ciudate atacurile furibunde împotriva celor care mai au „îndrăzneala” de a-şi manifesta credinţa. „Performanţele” în materie ale comunismului sunt ameninţate.
Ortodoxia este, indiscutabil, o valoare definitorie a poporului român, incluzând aici şi greco-catolicismul, o variaţie istorică a fenomenului spiritual care ne aşază ca naţiune pe harta Europei. Argumentele le ştim (aproape) toţi, plecând de la Basarab Întemeietorul şi până la Carol I, catolicul german iubitor de Ortodoxie. Faptul că am început să le bagatelizăm, ba chiar să le contestăm, mi se pare a fi rezultatul „eforturilor” conjugate ale unor indivizi certaţi cu logica elementară şi cu bunul-simţ. Indivizii în cauză fac parte din tabere diferite, care se duşmănesc de moarte, dar care generează aceeaşi atmosferă scârboasă într-o societate şi aşa zăpăcită de comunism şi tranziţie. Pe scurt, religiozitatea slinoasă, de bodegă, produce un rău la fel de mare ca şi ateismul ţanţoş şi agresiv, lipsit de minima decenţă a dubiului care, în fond, ne deosebeşte de maimuţă.
Aşa-zişii „progresişti”, degrabă strâmbători din nas la vederea unui crucifix sau a unui preot, se încadrează perfect, din perspectivă psihiatrică, în categoria oamenilor care nu şi-au rezolvat problemele cu ei înşişi. Oameni care, orbiţi de ura propriilor neaşezări sufleteşti, au pretenţia de a le interzice şi altora accesul la Dumnezeu.
Ai căzut? Ridică-te!
Biserica, instituţie divino-umană, este Trupul lui Hristos şi poarta de acces spre Lumina Învierii, a mormântului gol şi a giulgiului lăsat în urmă. Ea nu se identifică cu ierarhia clericală, de mai bună sau de mai proastă calitate, în funcţie de contextul istoric, ci cu bătrânii, tinerii şi copiii care participă, în fiecare duminică sau sărbătoare, la săvâşirea Sfintei Liturghii. Adică la Jertfa lui Hristos pe cruce întru recondiţionarea fiinţei umane.
Tocmai asta îi irită la culme pe cei care confundă libertatea cu libertinajul. Faptul că, în România, oamenii încă mai merg la biserică în număr mare, îşi botează pruncii, se spovedesc, se împărtăşesc şi aleg să fie înmormântaţi creştineşte. Faptul că, în ciuda nemulţumirilor sociale, a nedreptăţilor de zi cu zi, a lipsei de educaţie civică, există un filon religios profund, o întoarcere de ultimă clipă a „tâlharului” din noi spre Hristos: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta…”.
Ortodoxia înseamnă practică religioasă, luptă cu tine însuţi, căderi şi ridicări repetate. Şi, mai mult decât orice, speranţa că, în pofida păcatelor pe care le-ai săvârşit, vei dobândi iertarea şi „te vei naşte din nou”, reparând ceea ce ai stricat, cu ştiinţă sau cu neştiinţă.
Ortodoxia nu înseamnă formalism vestimentar şi comportamental, măreţie arhitecturală, ghiftuire pioasă şi, adesea, ferită de ochii mulţimilor. Ea se practică prin tăierea poftelor de tot felul, prin ajutorarea aproapelui aflat în nevoie sau în suferinţă, prin bunătate şi toleranţă. Ortodoxia nu ascunde căderea în păcat, aproape inevitabilă din cauza naturii noastre şubrezite, însă pune accentul pe întoarcerea la fapta cea bună.
Cum îţi pierzi credinţa
Ortodoxia nu-l ucide cu pietre pe păcătos şi, în general, nu exclude pe nimeni, indiferent ce rău ar fi săvârşit: „Nu puteţi greşi voi cât poate ierta Dumnezeu”. Desigur, asta nu înseamnă „culcare pe-o ureche”, indiferenţă şi irosire a timpului ce ne-a fost dat. Şi cu atât mai puţin transformarea răului în virtute, mascarea lui sub mantia toleranţei. În Ortodoxie există numeroase nuanţe de gri, dar negrul nu este „citit” niciodată ca alb. Iertarea n-are de-a face cu persistenţa în păcat.
Aici intervine rolul de reglementare al Bisericii, ca instituţie divino-umană. Ea se asigură că „regulile călătoriei” pe acest pământ vor fi respectate, că omul, în esenţa lui, rămâne conectat la Adevăr. Iată de ce Biserica are slujitori, aleşi din rândul credincioşilor, deci al oamenilor şi, implicit, supuşi greşelii. Slujitorii Bisericii nu sunt infailibili şi uneori fac prostii, însă nu de prostiile lor depinde mântuirea credincioşilor. Fiecare răspunde personal pentru ceea ce face în această viaţă.
Aşadar, diaconii, preoţii, episcopii, mitropoliţii şi patriarhii administrează, după rânduiala divină, ceea ce este necesar pentru buna desfăşurare a călătoriei noastre spre Lumină. Eventuala lor cădere nu afectează cu nimic valoarea tainelor pe care le-au administrat. E absurd, teologic vorbind, să-mi pierd credinţa pentru că nu-ştiu-ce preot a fost filmat în timp ce întreţinea relaţii sexuale sau atunci când condiţiona săvârşirea unei înmormântări de plata unei sume de bani. Dacă totuşi mi se întâmplă să nu mai cred din această cauză, poate ar fi momentul să mă întreb serios dacă am crezut cu adevărat vreodată.
Am dreptul să cred sau să nu cred, să merg la un preot sau să refuz, să greşesc şi să-mi cer iertare. Asta înseamnă libertate adevărată. Totodată, nimeni n-are dreptul să-mi spună cum să-mi practic credinţa, atâta vreme cât nu reprezint o ameninţare pentru cei din jur. Bunul-simţ impune precauţie în emiterea unor opinii legate de credinţele altora.
Jurnalism „după ureche”
Mai grav este faptul că a devenit o modă căutarea de noduri în papura credinţei altora. La orice mare sărbătoare religioasă, cohorte de reporteri trimişi „pe teren” relatează cu sârg despre apa sfinţită, moaşte şi îmbrâncelile participanţilor. Sunt căutaţi cu obstinaţie oamenii simpli, care cu greu leagă două propoziţii, şi bătrânele fără dinţi, cu baticuri în jurul capului. Ei sunt daţi drept „reprezentativi” pentru fenomenul religios din România, concomitent cu „rapoartele” unor instituţii internaţionale ce pun sărăcia şi înapoierea pe seama Ortodoxiei.
În schimb, nimeni nu suflă o vorbă despre esenţa profund religioasă a intelectualităţii româneşti interbelice, singurul reper apropiat de epoca (nefericită) pe care o traversăm. Nu se aminteşte nici despre chirurgii români care au făcut carieră în străinătate şi care au renunţat, din motive religioase, la o viaţă confortabilă în Occident pentru a salva vieţi în România. Ce să mai vorbim despre vreo relatare în privinţa implicării preoţilor în spitale, case de bătrâni şi orfelinate!? Audienţa o fac excepţiile „exotice” („preotul ateu”, de pildă), denunţurile pe diverse teme sexuale şi de corupţie.
Prin urmare, nu anii de comunism şi hoţia fără limite ce le-a urmat au îndobitocit populaţia, ci religiozitatea oamenilor care, iată!, nu se dezbaieră de Dumnezeu nici în mileniul al treilea după Hristos.
În Germania tocmai ce s-au „celebrat” 200 de ani de la naşterea lui Karl Marx, considerat de-a lungul timpului autorul moral al crimelor comunismului. Iar noi încă ne încăpăţânăm să opunem rezistenţă la „schimbare”.
