La început de iunie ne-a părăsit Anthony Bourdain. Ne-a părăsit făcându-şi-o cu mâna lui. Fără semne antemergătoare de depresie, fără bileţele cu note lămuritoare, nelăsându-ne şansa de a-l suspecta că ar fi putut-o face din amor înşelat – nu părea genul, a înlăturat ipoteza Cristina, fără nicio ezitare -, ori din neîmplinire profesională – avea jobul de vis, a spus-o el, au gândit-o mulţi din cei care-l urmăreau -, ori din vreo ţăcăneală de sectant, ori asaltat fiind de vreo boală nimicitoare.
Să fi fost un act extrem de cabotinaj, unul alimentat de credinţa că o ieşire neaşteptată de pe scenă te fixează mai bine în memoria colectivă? În mod evident, omul nu era cabotin. În ce făcea, avea talent cu carul. Mi-a mai rămas numai o posibilitate: l-a sufocat greaţa care-l cuprinde pe americanul inteligent la vederea bufonului lăudăros urcând în sondaje. Până la noi date, rămâne aşa.
Aveam faţă de el o atitudine circumspectă. Mă uitam la episoadele din „Parts Unknown” date de CNN numai pe fugă. Rămâneam cu ochii pe TV doar dacă mă prindea într-un minut, dar mă prindea din ce în ce mai mult, trebuie s-o recunosc. Prin casă, îi ziceam Bucătarul, ca reacţie la entuziasmul Cristinei faţă de el.
Şi al lui fiu-meu, care nu mai locuieşte cu noi, dar care ne ţine la curent cu entuziasmele lui. El e un „millenial”, adică aparţine generaţiei „foodie”, a celor obsedaţi de mâncarea rafinată, a celor care văd mâncatul ca pe un act cultural. Viaţa lui nu poate fi descrisă corect fără menţionarea prietenelor lui cu bloguri de reţete, a pozelor cu feluri de mâncare încărcate pe Instagram, a evaluărilor şi a comentariilor pe Yelp, a planificărilor de circuite turistice din care nu lipsesc restaurantele cu „şefi” faimoşi. În urmă cu câţiva ani, îmi recomanda un articol despre un „culinary critic” ajuns la stadiul de vedetă. I-am spus că, „pe vremea mea”, vedete erau criticii literari, nu cei culinari. Dar lumea s-a schimbat, sunt obligat s-o recunosc, şi noi odată cu ea.
Anthony Bourdin a fost un „şef” care s-a făcut cunoscut scriind despre mâncare, dar a atins celebritatea prin seriale de televiziune care, pornind de la relaţia oamenilor cu mâncarea, s-au constituit în adevărate studii antropologice, unele foarte inteligente şi atractive, urmărite de spectatori din întreaga lume. Despre el, scriitorul Viorel Marineasa, de la Timişoara, a avut următoarea caracterizare de spus, într-un comentariu de pe facebook: „A fost un tip plin de şarm.”
Cu România, Anthony Bourdain a avut o relaţie tensionată. „No Reservations”, serialul anterior lui „Parts Unknown”, difuzat de CNN din 2005 până în 2012, a avut un episod dedicat României, în februarie 2008.
Bazându-mă numai pe zvonuri, mult timp am crezut că Bucătarul şi-a pus românii în cap prin vreo declaraţie legată de mâncarea noastră tradiţională. Mititei, frigărui, sarmale, jumări, iar verdeţuri, aproape deloc. În conversaţii între amici, când venea vorba de bucătării naţionale, le spuneam interlocutorilor canadieni ori americani că românii nu mănâncă prea sănătos. Dovadă, ziceam, Anthony Bourdain a remarcat acelaşi lucru când a filmat acolo, supărându-i pe toţi. „And now, all Romanians are mad at him!”.
În aceeaşi notă, obişnuiam să explic efemeritatea restaurantelor româneşti din oraşele nordamericane prin lipsa de susţinere din partea românilor, consecinţă a glisării gusturilor lor culinare, după plecarea de acasă, spre diete mai rafinate. Eu mă prezentam, inevitabil, ca un român cu dietă îmbunătăţită.
Abia acum, încercând să-mi pun în ordine gândurile despre Anthony Bourdain, am văzut acel episod despre România din „No Reservations”. E disponibil pe net, gratuit. Am mai găsit un video-interviu luat lui, apoi un text scris de el, în ambele fiind vorba despre filmarea acelui episod, din ambele rezultând că Anthony Bourdaim a fost la fel de şocat de felul de a fi al românilor pe cât de şocaţi au fost aceştia văzându-i filmul. În ambele părţi ale acestei ecuaţii fiind vorba, desigur, doar de unii dintre români.
***
O transcriere din video-interviu, mai întâi:
„Băieţii buni la toate ai guvernului erau asaltaţi de un număr de prejudecăţi, una dintre ele fiind aceea că ei vor reuşi să schimbe ori să deformeze felul în care noi acopeream subiectul într-un fel măgulitor pentru România… Nu veţi filma ţigani, care erau de altfel cel puţin a şasea parte din populaţia României, dar nouă nu ni se permitea să-i filmăm, să vorbim despre ei sau să-i descriem în orice fel, cu riscul de a ne pierde permisele imediat… Oamenii cereau bacşişuri în timp ce erau filmaţi!
Ne-am prezentat la măcelarul din colţ. Am încercat să facem ceea ce facem noi întotdeauna, să arătăm tipicele dulci nimicuri ale vieţii de zi cu zi din viaţa oamenilor care muncesc. Nu ne lăsau să facem nimic din toate astea! Şi totul a basculat într-un comic coşmar de artificialitate. Despre măcelarul din colţ guvernul a decis că nu-i place casa lui, aşa că l-a mutat cu tot cu familie într-o casă mai arătoasă, care nu era a lor, şi i-a forţat copiii, acei bieţi copii, să îmbrace nişte haine tradiţionale şi să danseze împreună, ca sub ameninţarea armei.
A fost îngrozitor de filmat. Am sfârşit prin a produce un film ruşinos, dar era un film foarte-foarte amuzant. Este un clasic, este un clasic de comédie. Nu-mi place să fac asemenea filme. Îmi place să fac televiziune respectuoasă, şi încă amuzându-mă făcând-o. De data asta a ieşit o oroare, dar, frate, ce spectacol!”
Un fragment din textul purtând semnătura lui, care tot transcrierea unui interviu pare:
„A fost cel mai mare eşec al nostru ca producători profesionişti de filme TV de călătorie şi cel mai mare succes al nostru ca tehnicieni şi absurdişti. Poate că niciodată nu vom fi capabili să-i recompensăm pe bunii români pentru ofensele aduse de noi mândriei lor naţionale, dar nu puţini dintre ei au recunoscut măcar ce-i mai rău în ţara lor. Te pot asigura, de altfel, că ceea ce nu am inclus şi nu am fi putut niciodată include în film ar fi fost încă mai dureros de hilar. Până în ziua de astăzi, în orele de după o zi de filmare, membri veterani ai echipei noastre stau în câte-un lobby de hotel, undeva în lume, şi le spun celor tineri despre ceea ce s-a întâmplat acolo cu adevărat.”
***
Comic coşmar de artificialitate? Hmm. Dar „marele miting” din 9 iunie, organizat de PSD cu concursul guvernului, în care aproape două sute de mii de oameni au fost căraţi cu autobuzele la Bucureşti, ce altceva este?
Dovadă de mândrie naţională sensibilă? Modul în care unii români au reacţionat la publicarea în Charlie Hebdo, jurnalul satiric parizian, a caricaturii cu trofeul de la Roland Garros strigat la vânzare ca fier vechi. Groaza asta, a românului, că ar putea fi confundat cu conaţionalul lui ţigan, nu-i, la urma urmei, de un comic nebun?
Acum, e drept, procentul din populaţia României atribuit în interviu ţiganilor, unul nerealist, nu-i în măsură să stingă această groază, ori, dacă nu-i groază, măcar acest disconfort.
Dacă ar mai fi avut răbdare, Anthony Bourdain ar fi putut avea şansa să fie dat în judecată pe baza unei legi al cărei proiect abia a fost depus la Senat: legea pentru prevenirea şi combaterea antiromânismului.
Tendinţe de deformare a realităţii? Proiectul majorităţii parlamentare pentru o lege a defăimării e doar una printre multe altele.
Una peste alta, Anthony Bourdain ne-a ghicit la fix. Filmul lui despre noi ar trebui programat cu repetiţie la TVR, în scop educativ. Cu invitarea în studio, în deschidere, a unui membru veteran al echipei lui de filmare, care să ne vorbească şi nouă despre ceea ce nu au inclus în film.
