A te exprima corect în limba maternă este o chestiune de igienă, precum spălatul zilnic cu săpun şi apă. Nu se cade să îmbraci haine curate dacă nu ai făcut un duş sau o baie bună în prealabil. Tot aşa nu merge să te dai deştept dacă n-ai învăţat, până-n pragul bătrâneţii, să foloseşti cratima.
Odată cu „liberalizarea” formelor de exprimare publică, prin intermediul reţelelor sociale, şi-a făcut apariţia o specie de agramaţi cu opinii de neclintit. Cu ei nu te pui, „mon cher”… Imediat te copleşesc cu argumente auzite de la alţii care au citit aproximativ un ziar în toată viaţa lor.
Conştiincioşi cu postările zilnice, agramaţii se înregimentează câteodată şi în susţinerea vreunei cauze nobile. Din nefericire, reuşesc, „cu graţie”, s-o arunce în derizoriu.
Ca să nu mai lungim vorba, oamenii aceştia scriu mult şi spun puţin, citesc una şi înţeleg cu totul altceva. Vor să-şi afirme prezenţa, aşa cum, odinioară, „Nelu” îşi striga numele pe câmp, din rărunchi: „Neluuu! Eu sunt Neluuu!”.
Necazul este că, astăzi, lumea nu mai alocă timpul necesar lecturii şi „deprinde” regulile comunicării scrise din postările lui „Nelu” care, între timp, a dat câmpul pe intimitatea camerei întunecoase unde-şi ţine computerul. Conform profilului pe care şi l-a încropit cu grijă pe reţelele sociale, „Nelu” pare a fi „businessman”, „inginer”, ba chiar „profesor”. Totuşi, acest personaj îşi arogă realizări profesionale neverosimile în raport cu modul în care se exprimă. E greu de crezut că un om care nu stăpâneşte regulile gramaticale de bază poate excela într-un domeniu ce presupune rigoare şi disciplină intelectuală.
„Sîntem”, „suntem” sau „sântem”?
I-am văzut pe unii care invocă graba sau dezinteresul faţă de acurateţea comunicării lor scrise pentru a-şi acoperi, de fapt, grave lacune culturale. Nu trebuie să faci vreun efort pentru a-i dibui pe aceşti „specialişti” în toate şi în nimic. Bunul simţ e suficient.
Iar acum să analizăm una dintre greşelile pe care „Nelu” al nostru le comite frecvent, spre amuzamentul din ceruri al profesorilor de limba română care au trecut la Domnul. Verbul „a fi” rămâne în topul schimonoselilor ortografice. Cred că învăţătorii de la clasele primare nu pierd foarte mult timp pentru a-şi face elevii să priceapă că „eu sunt” nu se scrie niciodată cu „î din a”, adică „eu sânt”. Cei care au rămas fideli vechii scrieri cu „î din i” folosesc forma „eu sînt”, deci niciodată (!) „eu sânt”. Aşadar, nu scriem niciodată „sântem”. Scriem fie „suntem”, după ortografia actuală, fie „sîntem”, dacă provenim din generaţiile mai vechi şi refuzăm reforma ortografică din 1993.
În orice caz, există câteva reguli care ne ajută să-i folosim corect pe „â” şi „î”. Cea mai importantă dintre ele este că „â” se foloseşte în interiorul cuvântului („gânditor”, „mântuire”), pe când „î” se foloseşte la capetele lui – fie la început, fie la sfârşit („învăţător”, „a se mohorî”).
Să nu-mi spuneţi că şi la „sântem” e vorba de un „â” în interiorul cuvântului! Rămâne cum am stabilit: nu scriem niciodată „sântem”.
Anglicisme şi franţuzisme de prost gust
Simţul ridicolului s-a estompat până la dispariţie în zilele noastre, după cum aţi constatat, cu siguranţă, şi dumneavoastră.
Pe cei care au trăit câţiva ani în străinătate nu-i mai miră faptul că un compatriot îşi îndeamnă copilul „să facă atenţie” în loc de „a fi atent” cum vorbeşte.
Aceeaşi poveste cu „a face sens” în loc de „a avea sens”.
Şi-n română, şi-n franceză este greşită traducerea şi folosirea expresiei englezeşti „make sense” – „faire du sens”, „a face sens”; corect este „avoir du sens” şi „a avea sens”.
O altă siluire a limbii române este expresia „nu vrei să știi”: „Nu vrei să știi ce mi s-a întâmplat!”. Vine din englezescul „you don’t want to know” care înseamnă „mai bine să nu știi”.
De asemenea, este utilizat total inadecvat şi cuvântul „tribut” căruia i se dă sensul din limba engleză, deşi „tribute” tradus în română înseamnă „omagiu”.
Ceea ce trebuie reţinut este că nu părem deloc mai inteligenţi decât suntem dacă „ne chinuim” limba maternă. Este o iluzie faptul că alţi compatrioţi ne vor privi cu admiraţie şi vor trage concluzia că ne-am integrat perfect în lumea occidentală. Riscăm să stârnim râsul şi, eventual, dispreţul, în pofida iei pe care o afişăm la diverse petreceri câmpeneşti.
Civilizat ar fi să ne învăţăm măcar copiii să vorbească o română curată pentru că, la un moment dat, îşi vor căuta identitatea. Iar aşa îi putem ajuta să o găsească mai uşor, într-o lume din ce în ce mai confuză.
