Celebrul roman al lui Daniel Defoe din 1719 consacrat vieții izolate de societate pe o insulă pustie a devenit un model literar, reluat în alte romane și ele bine cunoscute: Insula misterioasă, de Jules Verne (1874), Împăratul muștelor, de William Golding (1954) Vineri sau limburile Pacificului de Michel Tournier(1967) ori Prizonierii din Paradis, de Arto Paasilinna (1974).
În toate romanele acestea, există un numitor comun: fie că ne gândim la cele purtătoare de mesaje optimiste (Robinson, Crusoe, Insula misterioasa și Prizonierii din Paradis) despre capacitatea omului de a-și utiliza experiența socială în condiții dificile, fie că le examinăm pe celelalte care deploră întoarcerea la barbarie în lipsa determinismelor sociale, există o coerență a valorilor ordonatoare.
Robinson Crusoe, de exemplu, transplantează pe insula unde a nimerit atitudinea activă, respectul față de natură, credința religioasă, spiritul de inițiativă, autonomia care erau, toate, valori cardinale promovate în societatea engleză a secolului al XVIII-lea. El nu are nici o îndoială despre modul în care trebuie să-și organizeze viața și contactele eventuale cu alți oameni. La fel se întâmplă și cu personajele protagoniste din celelalte romane cu ”naufragiați” care încearcă să reconstruiască un succedaneu funcțional de societate atunci când sunt privați de cea adevărată.
Putem da toate cărțile la o parte și reflecta la un fenomen real al timpului nostru. Din cauza imensei diversități culturale, ideologice și religioase a lumii în care trăim, în paralel cu mondializarea și cu avalanșa informațiilor la care suntem expuși clipă de clipă și adăugându-se și reaua credință a unor lideri politici, bolnavi de putere, coerența de valori între diferite neamuri nu mai există. Mai corect ar fi să spunem că nu a existat niciodată ca un dat planetar, dar că, în zilele noastre, opusul ei, incoerența este mai agresivă, mai răspândită și mai vizibilă ca oricând.
Concepte cheie și, din cauza mondializării, cu circulație universală precum libertatea religioasă, democrația, drepturile omului, libertatea expresiei, dreptul de a manifesta, pluralismul, separația puterilor, protecția socială etc. au un alt conținut după locul în care sunt întrebuințate. Ele nu înseamnă același lucru în Europa occidentală sau în America de nord, față de China, Turcia, Rusia, Pakistan, Africa, America de sud. Diferențe mai mult sau mai puțin semnificative există și între locuri din zonele în care sensul lor este relativ omogen.
Separarea puterilor, de exemplu, libertatea expresiei sau protecția socială sunt altfel înțelese și aplicate în Europa Occidentală față de Europa de Est și Centrală care a cunoscut lunga și nefericita paranteză comunistă deschisă și impusă de fosta URSS. De aici, provine uneori relația tensionată între organismele de conducere ale Uniunii Europene, pe de o parte, și Polonia ori Ungaria, pe de altă parte.
Ascensiunea liderilor populiști din ultimii ani este și ea legată de confuzii axiologice. Însuși termenul ”populist” este purtător de mai multe sensuri și are în spatele lui o istorie suficient de complexă și de variată ca să-i adauge o ambiguitate greu de risipit printr-o definiție simplă și clară cum ar fi cele despre ”comunist” ”fascist” sau ”nazist.” Cert este că, plasați fie la dreapta, fie la stânga eșichierului politic, liderii ziși ”populiști” au în comun ostilitatea față de regulile democrației și naționalismul, deseori intens șovin,
Restul diferențelor majore dintre lideri precum Donald Trump, Vladimir Putin, Victor Orban sau Recep Erdogan se datorează, dincolo de personalitatea lor individuală, contextelor în care evoluează. Și evoluția lor, ca și a multor altor lideri autoritari și naționaliști măresc incoerența și subminează fundamentele axiologice ale păcii sociale, interne ori internaționale. Căci totul poate fi întors pe dos, contestat și transformat într-o armă politică periculoasă.
În Filipine, Rodrigo Duterte, a ajuns președinte în 2016 cu un discurs virulent împotriva traficanților de droguri, cu o atitudine disprețuitoare la adresa drepturilor omului (”Uitați drepturile omului, dacă devin președinte o să curgă sânge”) și cu promisiunea unor importante reforme sociale. Reformele, oportune, e drept, sunt însoțite de o politică dură față de opozița internă și de o violență macabră împotriva traficanților (30 de mii de execuții între 2016 și 2018).
Vladimir Putin, în Rusia, transformă cu abilitate criticile și avertismentele normale ale cancelariilor occidentale, produse de politica sa agresivă intervenționistă în treburile interne ale altor țări, într-o imaginară ostilitate rasistă față de poporul rus. Transmutația aceasta îi sporește popularitatea în rândurile unui electorat patriotic dezamăgit de diminuarea prestigiului internațional al Rusiei după implozia regimului său comunist.
În Turcia, președintele Erdogan a rupt brutal tradiția orientării pro-occidentale inițiate de Kemal Ataturk în secolul trecut și utilizează un puci contra lui, eșuat în 2016 ca un pretext pentru reprimarea oricărei forme de opoziție internă, catalogată invariabil drept activitate teroristă. Zeci de mii de persoane au fost condamnate la închisoare ori marginalizate.
În Pakistan, mii de manifestanți au contestat recent un verdict de achitare pronunțat de Curtea Supremă la adresa creștinei Alisia Bibi care fusese condamnată la moarte în 2010 pentrru blasfem, Băuse apă dintr-o fântână rezervată musulmanilor. Guvernul a negociat menținerea verdictului printr-un acord dubios cu manifestanții.
Chiar și în SUA, – unul dintre posturile cele mai avansate ale democrației contemporane, – președintele atipic Donald Trump folosește afluența imigranților sud-americani la frontiera cu Mexicul ca un prilej de a-și fideliza susținătorii prin agitarea spectrului unei invazii a țării de către străini. Și pentru președintele american, la fel ca pentru Putin sau pentru Erdogan, criticile reprezintă acte de ostilitate. Iar presa care-i analizează critic politica este un „dușman al poporului” și colportează doar ”știri false”.
