Recentele alegeri europarlamentare desfășurate în cele 28 de țări membre ale Uniunii Europene între 23 și 26 mai au confirmat unele evoluții din ultimii ani pe eșichierul politic european dar, totodată, au sugerat și evoluții viitoare mai mult sau puțin neliniștitoare.
Cu mult timp înainte de alegeri se prefigura o ascensiune a tendințelor naționaliste, populiste și extremiste de dreapta care trezeau temeri pentru viitorul Uniunii Europene. Dar tendințele acestea nu au apărut din neant și nici din întâmplare. Originea lor trebuie căutată în tribulațiile Uniunii Europene din ultimul deceniu.
Astfel, criza datoriei Greciei (2010-2015), cu panoplia tuturor politicilor generate de ea, a dat naștere unui abces care a făcut să se vorbească despre eventualitatea unui Grexit și a avut o contribuție deloc neglijabilă în activarea unor reacții și poziții critice față de UE.
Grexit-ul ar fi fost un fel de expulzare, dar care nu era posibilă fără complicații și disensiuni europene majore. Într-adevăr, Tratatul fondator de la Maastricht (1993) nu prevedea posibilitatea unei măsuri punitive de excludere din Uniunea Europenă a unui stat membru chiar dacă acest stat nu respecta regulile comunitare în materie de politică economică și monetară.
Așa încât, acutizarea crizei grecești, care la un moment dat părea fără soluție, a favorizat apariția unui mediu prielnic pentru proliferarea viziunilor politice naționaliste și a sensibilităților izolaționiste.
Pentru mulți europeni din țările prospere, zecile de miliarde acordate sub formă de ajutoare rambursabile Greciei – cu o datorie publică exorbitantă și reticentă la reforme structurale – erau dovada unei politici supranaționale primejdioase care încuraja corupția și dezordinea economică. Cu atât mai mult cu cât grecii, beneficiari ai acestei politici, nu doreau să părăsească Uniunea Europeană, ci doar să obțină un tratament favorabil pentru gestionarea marilor lor dificultăți politice și economice
Criza datoriei grecești a fost urmată la puțin timp de un alt eveniment major cu consecințe importante în întreaga Europă – criza imigranților. Ea a fost declanșată de generozitatea impresionantă a Germaniei față de refugiații nefericiți din zonele aflate în război, cărora ea le-a promis o ospitalitate nelimitată. Europa s-a văzut de la o zi la alta transformată într-un pământ al tuturor făgăduințelor, accesibil tuturor. spre care s-au îndreptat mase imense de imigranți din toată lumea.
Problemele economice, sociale și de securitate generate de acest aflux uman incontrolabil au produs disensiuni între țările europene, au încurajat reacțiile centrifugale și au devenit teme de predilecție pentru discursurile eurosceptice și suveraniste ale unor politicieni.
Brexitul este unul dintre fructele reale și problematice ale acestui proces de reevaluare a construcției europene. În cazul lui, nu mai este vorba de o disfuncție a relației dintre Uniunea Europeană și unul dintre membrii ei, confruntat cu dificultăți economice importante, ci de o opțiune populară, confirmată de un referendum național extrem de disputat.
Boris Johnson și Nigel Farage sunt câștigătorii emblematici ai acestui referendum, dar anii tensionați care s-au scurs de la validarea lui de către Parlamentul britanic au dovedit că despărțirea era mai complicată decât se credea. Și cu mai multe necunoscute, și cu mai puține avantaje decât pretindeau susținătorii Brexitului.
Prudent, Nigel Farage, imediat după referendum, a abandonat campania sa ”brexitară” și s-a zbătut fără succes să obțină de la Donald Trump un post de ambasador în Statele Unite.
Dacă a eșuat și acolo, s-a întors la problemele patriei și a candidat la alegerile europarlamentare! Iar în prezent, Boris Johnson este urmărit în justiția britanică pentru prezentarea unor date false privind avantajele Brexitului.
Gruparea lui Nigel Farage, Brexit Party, a obținut cele mai multe voturi europarlamentare, situându-se mult înaintea marilor partide tradiționale, conservator și laburist. Nigel Farage va intra deci în Parlamentul European, ca un invitat obligatoriu și va deveni o voce critică și vehementă la adresa UE, aidoma altora din grupurile de extrema dreaptă. Cât de influent, sau, dimpotrivă, cât de detestat va fi, în poziția sa de contestatar?
Parlamentul European a pierdut avantajul unei majorități răspicat proeuropene. Până la alegerile din anul acesta, gruparea terndințelor moderate de dreapta (Partidul Popular European – PPE) și cea a tendințelor moderate de stânga (Socialiști și Democrați – S&P) dețineau, împreună o majoritate substanțială care favoriza coerența și eficacitatea negocierilor. Astfel în legislatura 2009-2014, cele două partide însumau 468 de aleși față de 764, numărul de membri ai întregului parlament. În legislatura următoare, 2014-2019, raportul era de 401 la 749. Dar în legislatura care începe anul acesta, pentru prima oară de la înființarea Parlamentului European, deputații celor două partide tradiționale sunt minoritari, doar 332 (PPE, 179, S&D, 153) față de 751.
Asta nu înseamnă însă că celelalte partide sunt toate antieuropene, ci doar că pozițiile unora sunt mai nuanțate și nu totdeauna în acord deplin cu setul de valori fundamentale europene, statuate de Tratatul de la Maastricht. Astfel încât o majoritate categoric antieuropeană este imposibil de realizat și Uniunea Europeană nu pare amenințată de destrămare. Dar în schimb, negocierile riscă să fie mai complicate, cu puncte de vedere mai greu de armonizat și cu soluții importante mai dificil de adoptat.
Firește varietatea pozițiilor și a opiniilor este în principiu benefică democrației, dar viitorul o să ne arate dacă fragmentarea Parlamentului va contribui la o mai mare apropiere și coordonare a politicii UE cu interesele și prioritățile diferitelor națiuni membre sau, dimpotrivă, va crea situații conflictuale, neînțelegeri și abuzuri.
Totuși e de presupus că aventura britanică de separare, încă neîncheiată, răcește aversiunea multor eurosceptici care-și închipuiau până nu de mult că despărțirea de Uniunea Europeană le va anula responsabilitățile și le va aduce în schimb avantaje suplimentare. Exemplul lui Nigel Farage cu Brexit dus-întors sugerează cât de evanescente sunt convingerile politicienilor când contextul le schimbă interesele.
