Când l-am văzut pe Iohannis în monologul-dezbatere cu cei 8 ziariști aleși de el mi-am adus aminte de iarna din 2002.
Într-unul din saloanele Palatului Imperial din Tokyo așteptam într-un colț alături de alți colegi ca împăratul Akihito să sosească împreună cu oaspetele Iliescu pentru un prânz oficial.
În timp ce chelnerii cu mănuși albe se ocupau de ultimele detalii ale mesei, marele șambelan al palatului ne instruia cu privire la regulile de purtare în fața împăratului. Cum că nu ne este permisă nicio vorbă sau remarcă în față împăratului și că nu avem voie să filmăm sau să fotografiem nimic decât după semnalul lui.
L-am întrebat mai precis de ce și a răspuns că împăratul nu poate fi expus publicului în ipostaze care nu-l avantajează, cum ar fi de exemplu momentul în care se așază la masă. Mi s-a părut ciudată, dar în același timp fascinantă grija pentru imaginea suveranului Japoniei.
Sigur că între fostul împărat și Iohannis n-am găsit decât o asemănare. Și Iohannis își apară imaginea ca și cum ar fi măcar un rege.
Dezbaterea electorală moderată chiar de el însuși înaintea turului doi al alegerilor este o imagine fidelă o modului în care Iohannis-președintele își menajează creierul, gesturile și mișcările.
Este ca și cum s-ar pregăti în stare zen să trăiască măcar 100 de ani. Dacă ar vrea să trăiască mult, asta-i treaba lui, treaba noastră este să ne întrebăm de ce vrea să conducă România încă 5 ani.
A câștigat primii 5 ani nu pentru calitățile lui ascunse, ci pentru că lumea a votat contra impertinentului Ponta. Iohannis a promis transparență și am primit opacitate împărătească.
În cinci ani de mandat nu l-am văzut niciodată răspunzând unor întrebări spontane ale ziariștilor, nu am văzut nici măcar o imagine din biroul lui și, mai grav, nicio interacțiune obișnuită, neregizată, cu oameni obișnuiți.
Votanții lui (printre care m-am aflat și eu) i-au găsit scuze, este un sas așezat care face nu vorbește. Și am tot așteptat să vedem minunea, un proiect de țară care să ne lumineze încotro ne îndreptăm. Am înțeles că nu are carismă, că nu știe sau nu poate comunica, dar unde sunt faptele, unde este proiectul. Dacă dvs îl găsiți, sunt gata să-mi fac mea culpa.
Acum înaintea altor cinci ani de mandat, Iohannis mângâiat pe cap cu întrebări dacă nu putea face mai mult, răspunde că s-a luptat cu PSD și a reușit să-l învingă, sau, că în multe cazuri n-avea putere, nu intrau în atribuțiile de președinte. Și el respectă în litera legii Constituția.
De parcă această Constituție, după mine idioată și neadecvată, este pogorâtă de la Isus, nu este făcută de niște FSN-iști prin anii 90. Cine te împiedică ca președinte să inițiezi o discuție despre schimbare.
Am curajul să afirm că Iohannis mare cât ușa s-a ascuns în spatele Constituției să facă cât mai puțin, să fie cât mai comod, să nu fie deranjat. Iar când s-a luptat cu PSD-ul (cu care a avut dealtfel relații foarte bune) a făcut-o pentru că îi amenință jilțul sau, recent, din oportunism pentru că altceva n-avea ce să propună alegătorilor.
N-aș fi de acord cu ideea că Iohannis este pur și simplu prost pentru că altfel n-ar fi reușit să-l execute pe Crin Antonescu, n-ar fi reușit să dea din coadă bine la Washington și Bruxelles, să-și aranjeze spatele și mai acum să se asigure că intră în turul doi cu o biata tanti din Videle, nu cu vreun contracandidat serios.
Îl bănuiesc doar de un oportunism feroce. Ar fi bun și acesta dacă ar produce altceva decât timp pierdut pentru România.
Nu sunt deloc de acord cu CT Popescu care afirmă că Iohannis n-avea ce discuta cu Dancila. Iohannis a fost votat de 36 de români din 100 iar Dancila de 23. Pentru acești 23%, președintele era obligat să accepte o confruntare cu ea
Campania electorală nu este o șezătoare literară în care îți reciti versurile, nici măcar o dezbatere de mari idei, ci un prilej de a cunoaște reacțiile spontane în față unui adversar care încearcă să te ucidă.
Gândiți-vă la compania electorală americană. La câte sute de întâlniri cu oamenii, la câte confruntări sângeroase cu contracandidații, la câte răspunsuri în față întrebărilor impertinente ale ziariștilor trebuie să faci față. Aproape zi de zi. Este un examen al capacității de a reacționa în fața presiunii. Păi dacă Iohannis ar fi fost atacat ca Trump cred că și-ar fi dat demisia singur și s-ar fi retras sub palmieri.
Ce ușor este să devii președinte al României! Să fii drept că bradul, autist la înjurăturile șoferilor pe care îi depășești în drum spre Sibiu, să te porți ca un rege fără a da socoteală nimănui, și mai mult să vrei ca lumea să te voteze cu entuziasm trebuie să fii Un Iohannis.
Parafrazându-l pe Constantin Pârvulescu la al nu știu câtelea congres, dragi colegi eu nu votez cu tovarășul Iohannis. Sunt comod ca și el.
