Aroganţa nu poate coexista cu inteligenţa, şi cu atât mai puţin cu bunul simţ. Nu era nevoie ca alegerile prezidenţiale să ne demonstreze încă o dată acest lucru. Îl ştiam şi eram sătui până peste cap de nemernici.
Dumnezeu, pentru unii, sau „ordinea cosmică”, pentru alţii, a făcut însă posibilă o nouă defilare a măgarilor cu aspect uman, în ceea ce putem numi cel mai ridicol „exerciţiu democratic” de până acum. Particularitatea scrutinului a constituit-o asmuţirea prostului agresiv, militant, împotriva omului obişnuit.
N-am avut propuneri concrete pentru scoaterea României din procesul de dezintegrare socială în care se zbate de câţiva ani. N-am avut nici dezbateri din care să iasă la lumină măcar chipul buhăit al pretendenţilor la cea mai înaltă funcţie în stat. N-am avut nimic în afară de gălăgia de mahala a Europei. Şi de ieşirile în decorul rural ale unor băieţaşi cu proptele înfipte în negura comunistă.
Ce am avut, în schimb? O duzină de candidaţi îndoielnici din punct de vedere moral şi, în medie, modeşti intelectual. Fiecare dintre ei a avut un scop ascuns: creşterea propriei notorietăţi pentru eventuale business-uri, consolidarea partidului care i-a susţinut, în vederea alegerilor locale şi parlamentare de anul viitor sau acoperirea unor scandaluri publice de abia izbucnite şi care s-ar fi putut lăsa rapid cu dosare penale.
Chiar şi aşa, vina pentru cea mai slabă prezenţă la vot în alegerile prezidenţiale româneşti a fost aruncată în cârca oamenilor obişnuiţi. Militanţii de care vă vorbeam mai sus i-au catalogat pe cei care nu s-au dus la urne ca fiind „proşti”. Acelaşi lucru l-au spus şi despre alţi două milioane de români care au pus ştampila pe un anumit candidat cu grave probleme de exprimare şi de logică. Nu a fost vina „dăştepţilor” că n-au convins electoratul că aşa nu se mai poate, că există şi alte soluţii, ci a electoratului că n-a dat un cec în alb unor neisprăviţi.
47,66% dintre români au votat la 10 noiembrie, în vreme ce în primul tur al prezidenţialelor din 2014 au fost prezenţi 52,31%.
Nici unul dintre „dăştepţii” de serviciu ai unei Românii în declin nu a suflat un cuvânt despre impotenţa electorală a propriului candidat. Sau despre absenţa unui mesaj (măcar) pentru amărâţii din zonele uitate ale ţării. De pildă, nu a atras atenţia nimănui faptul că, odată cu venirea sezonului rece, au început să moară prin case oameni care încearcă să se încălzească cu dispozitive improvizate. Nu, nu e vorba de faptul că n-ar fi „treaba preşedintelui” să se ocupe de asemenea lucruri, deşi, potrivit Constituţiei, el veghează la „propăşirea materială a poporului român”.
Este vorba despre obligaţia şefului statului de a genera dezbateri publice şi proiecte pe termen lung, cum ar fi accesul la educaţie în zonele defavorizate, prevenirea depopulării teritoriului naţional, curăţarea administraţiei publice de reţelele infracţionale care o parazitează. Aţi auzit ceva din toate acestea înaintea alegerilor prezidenţiale de anul acesta?
Am auzit însă că „românii îşi merită soarta” (chiar dacă n-au ce alege), că mulţi sunt „proşti” (pentru că nu votează aşa cum ar vrea cei „dăştepţi”), că sunt leneşi (deşi au pierdut şi ultima speranţă de a fi respectaţi pentru munca lor). Nimeni nu i-a întrebat măcar ce dureri au, cu toate că se vede de la o poştă cum înşelătoria s-a cuibărit în toate cotloanele ţării. Primarii învârtitori de bani publici nu sunt „deranjaţi” de la centru pentru că, nu-i aşa!?, ei aduc voturile „prostimii” pe care o ţin în noroaie din noiembrie şi până-n aprilie.
Tinerii au plecat mâncând pământul din localităţile în care s-au născut şi nici prin cap nu le trece să se mai întoarcă vreodată. S-a strigat, „patriotic”, că „românii trebuie să se întoarcă acasă!”, dar niciun aspirant la funcţia de şef al statului nu a însăilat ceva cât de cât coerent pe această temă. Pentru că, da!, e rolul preşedintelui să forţeze implementarea unor soluţii ce vizează siguranţa naţională. El trebuie să fie conştient că „domneşte” peste cei mulţi, nu numai peste cei „dăştepţi”. Preşedintele trebuie să se asigure că buna-cuviinţă şi competenţa domină raporturile dintre stat şi societate deoarece asta înseamnă „propăşirea spirituală şi materială” a poporului său.
Pentru cei care nu ştiu, iată cum sună articolul 80, alineatul 2 din Constituţia României: „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”
„Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” ”. Articolul 82, alineatul 2 din Constituţia României
Aşadar, „buna funcţionare a autorităţilor publice” şi „medierea între stat şi societate”… Altfel spus, preşedintele ar trebui să rezolve exact ceea ce-i nemulţumeşte cel mai tare pe „proştii” care nu au votat sau care au votat „cu cine nu trebuie”: medierea între un stat ce nu-şi mai reprezintă cetăţenii şi o societate ce şi-a pierdut încrederea în instituţiile statului. Niciun candidat nu a avut bunul simţ să dezvolte acest subiect. Ei au mizat pe scârba oamenilor obişnuiţi faţă de guvernările ultimilor ani, precum şi pe uitare. Indivizi vechi, târşiţi prin minciună şi slugărnicie, s-au prezentat drept „noi speranţe”, „lumini” ale unei societăţi aflate în beznă.
Ei bine, oamenii obişnuiţi au reacţionat, în felul lor, arătând tuturor, dar mai ales „dăştepţilor”, că prost e ăla care-i ia de proşti pe alţii.
