Antonie Ciuică şi viaţa în pădurea boreală

Cu Antonie Ciuică mă întâlnesc, pentru a sta de vorbă, în dimineaţa în care începe festivalul Rencontres Internationales du Documentaire de Montréal. Românul este personajul principal al unui lungmetraj: Les Fros – Des débrouissailleurs d’espérance. Este chiar filmul care se proiectează în deschiderea festivalului. El a fost deja prezentat în Abitibi – Témisca­mingue (locul unde au fost făcute filmările), la un festival internaţional de film şi, cu acea ocazie, Antonie a fost aplaudat la scenă deschisă.

Discutăm, mai întâi, despre impresia pe care i-a făcut-o filmul. Îmi spune că e frumos şi că a reuşit să capteze bine viaţa celor ce defrişează pădurea boreală quebecheză; este însă uimit de raportul între materialul brut (numai el, de exemplu, a fost filmat peste 40 de ore) şi re­zultatul montajului: un film de o oră şi zece minute. Iar timpul alocat realizării a fost de peste 2 ani.

De statură mai degrabă medie (mă asigură că nu e neapărat nevoie să fii un colos ca să lucrezi la pădure), Antonie îşi aminteşte, cu umor, de începuturile lui într-ale meseriei, când era o performanţă să se deplaseze singur, fără drujbă şi bidoane, prin pădurea pe care trebuia s-o defrişeze. Dar timpul a trecut şi iată-l acum vorbind cu naturaleţe despre munca sa; dacă n-aş fi văzut în film hăţişurile, pustietatea şi roiurile de muşte, mai că aş zice că-i un job ca oricare altul.

Cum aţi ajuns să lucraţi la pă­dure?

La început, când am vrut să mă apuc de asta, nu m-a lăsat nevasta. Eram căsătorit pe atunci cu o quebecheză şi ea a zis că e prea greu. Pe urmă, în 2001, un prieten a citit un anunţ despre lucrări forestiere, într-un ziar, şi atunci m-am decis.

Bătaie pe meserie

Prin urmare, vezi anunţul şi te prezinţi la companie…

Nu, asta era acum zece ani. Astăzi nu mai este aşa, fiindcă suntem prea mulţi. Companiile au de unde alege şi, dacă eşti începător, singura şansă este să te recomande cineva cu experienţă. De asta au scăzut şi preţurile… Nu le convine să piardă timp, fiindcă un începător nu poate avea randamentul unuia cu experienţă şi e normal să fie aşa. Se în­tâmplă adeseori ca unii să abandoneze după câteva zile sau săptămâni; în cazul ăsta, nu numai că nu câştigă, dar pot ieşi chiar în pierdere.

Trebuie să-ţi cumperi singur echipamentul şi drujba?

Poţi să le cumperi singur sau le poţi închiria de la companie. Dacă le cumperi, e o investiţie de aproximativ 1500$, dar trebuie să ştii exact de ce ai nevoie; am avut un prie­t­en care şi-a cumpărat o drujbă cu lanţ, ca în România (râde cu poftă). Pe lângă asta, ei socotesc, de obicei, cam 50-60$ pe săptămână cazarea şi masa.

Cum se face plata? Îmi imaginez că se impune un anumit randament…

Da, trebuie viteză şi calitate. Suntem plătiţi la hectar, în medie 500$ pe hectar. Poţi să-l faci într-o zi sau într-o săptă-mână, însă dacă-l faci într-o săptămână nu e bine deloc, fiindcă ce câştigi? Unul cu experienţă câştigă bine… Să zicem că media pe lună e undeva între 9.000 şi 10.000$. E frumos când te duci acasă cu banii ăştia în buzunar.

Sunt mulţi români care lucrează la defrişat pădurea?

Mulţi. Români şi ruşi. Ei sunt şi cei mai căutaţi, fiindcă românii şi ruşii se adaptează cel mai repede, în maximum o lună. Şi cei care angajează ştiu asta. Peste tot pe unde am lucrat am dat de români, câte 10-15 la un loc. Când zic români, mă refer şi la moldoveni, pentru că eu îi consider tot români.

Sunt şi femei care fac meseria asta?

Foarte puţine, dar sunt câteva. Eu am văzut doar o quebecheză şi o rusoaică. Mai este şi o româncă, care lucrează împreună cu bărbatul ei.

Berea şi urşii

Ce vă atrage la pădure, în afară de câştigul financiar?

Libertatea. Practic, nu am şef, îmi gerez singur munca. Eu ştiu cât şi cum lucrez. Când vreau să fac pauză, fac pauză. Când mi-am făcut suma, mă opresc.

Nu e greu să staţi jumătate de an departe de familie, într-o tabără improvizată?

E greu. Însă ne înţelegem bine între noi. Nu există concurenţă, nu există ceartă. Ce e drept, suntem mai mult fiecare cu ai lui. Noi, românii, ne adunăm serile; uneori mai vin ruşii la noi, la o bere… Quebechezii sunt din ce în ce mai puţini în meserie; în schimb e plin de imigranţi.

Vă luaţi uneori zile libere, ca să ieşiţi din pus­ti­etate?

Depinde de contract, de cât de aproape suntem de oraş. O dată la două săptămâni se mai întâmplă să mergem în câte un bar. E o seară între români, ascultăm muzica noastră… Dacă nu acceptă, plecăm în altă parte, însă de obicei acceptă, fiindcă suntem clienţi buni, lăsăm acolo şi câte o mie de dolari pe seară… Vacanţă adevărată nu-mi iau decât când mă duc în România. (În lunile de iarnă, când nu lucrează la pădure, Antonie are un job de opérateur de chariot élévateur).

Cum staţi cu… urşii?

Vedem zilnic urşi, chiar şi câte doi-trei. Dar urşii aştia negri nu sunt agresivi, de obicei se sperie şi fug… Mai stresant e când apare contramaistrul, fiindcă, de obicei, sunt adâncit în gânduri când lucrez – mă gândesc la soţie, la prieteni, fac planuri – şi deodată, hop, răsare el dintr-un tufiş.

Imigranţii, poame acre

În documentar vorbiţi de condiţia imigrantului şi spuneţi că există rasism…

Adevăratul rasism e în Europa. Am încercat, în Europa, mai toate ţările şi nu de puţine ori mi s-a spus în faţă să mă duc la mine acasă. Aici am curaj să spun că sunt român. Şi aici, în Québec, există rasism, dar e unul voalat.

În Europa, aţi lucrat vreodată la pădure?

Niciodată. Am lucrat în construcţii şi am făcut multe altele. În Spania, am lucrat pentru un circ, vânzător de bilete. Stătusem mai bine de doi ani în Italia şi vorbeam atât de bine italiana că m-au ales pe mine dintr-o mulţime de candidaţi: au crezut că sunt italian. Am fost şi în Anglia, şi în Franţa… În fine, nu am putut rămâne nicăieri, fiindcă nu am putut rezolva nimic cu actele.

Nu v-aţi gândit să vă întoarceţi în România?

Nu aveam bani şi-mi era frică. Venise Iliescu la putere. Dar România e ţara strămoşilor mei; România e ţara mea. Nu voi renunţa niciodată la cetăţenie. Aşa cum e România, o respect şi o iubesc.