Pe 23 februarie, Victor Rebengiuc ateriza la Dorval pentru un turneu canadian cu Legenda Marelui Inchizitor, organizat de asociaţia ROCADE.
Se făcuseră deja ani buni de când îl văzusem ultima oară pe marele actor la Montréal. Nu-şi mai amintea nici el prea bine câţi, aşa că am verificat arhiva ziarului şi am văzut că se făcuseră aproape 10. În interviul pe care i l-am luat cu acea ocazie, îmi povestea despre precedenta sa vizită, întâmplată cu alţi taman 10 în urmă.
Cum s-a schimbat Victor Rebengiuc şi ce a făcut între timp? În primul rând, mi s-a părut în mare formă: niciun pic de burtă, ochii vii, opiniile tranşante. La cei 78 de ani împliniţi, a venit la librărie direct de la aeroport. După cel puţin 14 ore de zbor, încă avea chef de vorbă şi chiar de câte-o glumă. Tot nu şi-a jucat “rolul vieţii”: “Când spun că vreau să devin un mare actor, nimeni nu mă crede. Ştiu că sunt pe drumul acela, dar nu ştiu dacă voi ajunge vreodată la capătul lui, şi nici dacă a ajuns cineva până acolo.”
Omul care a abordat, timp de peste 50 de ani, un repertoriu copleşitor de roluri, în teatru şi film, este de o simplitate dezarmantă. N-are în bagaje vorbe mari şi nu manifestă nici cea mai mică intenţie de a ocoli sau îndulci ceva.
– Bine aţi revenit la Montréal. Urmează Toronto şi apoi mergeţi în SUA?
– În America? Ce să fac acolo?
– Păi nu aveţi un fiu arhitect acolo? Şi-o noră, şi-un nepoţel?
– Nu, s-au întors, sunt la Bucureşti acum. Nu mai sunt şomeri de America, sunt şomeri de România.
– Ei, măcar acum vă vedeţi nepotul – e singurul, nu? Câţi ani are?
– Da, e singurul, are trei ani jumate şi acum e mai aproape, dar tot nu-l văd, că n-am timp.
– Păi nu v-a schimbat viaţa?
– Ăsta micu’? Ba da, sunt înnebunit după el, dar eu nu sunt un bunic tipic, care stă acasă cu nepotul. Eu lucrez mult, am avut acum repetiţiile astea cu Andrei Şerban, şase săptămâni, de dimineaţă până seara. De Sărbători, de Crăciun, de Anul Nou, acolo am fost, la teatru, am repetat într-una.
– Este vorba de spectacolul care se joacă acum la Bulandra?
– Da, vorbesc de piesa Ivanov, după Cehov, în regia lui Andrei Şerban, care a avut premiera luna trecută.
– Aţi lucrat cu cei mai buni regizori români – Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Dan Piţa…
– Da, cu cei proşti n-am prea lucrat. Dar eu cred că azi e o mare problemă, fiindcă nu mai avem regizori. În film mai găseşti, dar regizori de teatru nu mai sunt în România.
– Asta fiindcă tinerii preferă să se îndrepte spre regie de film?
– Da, sunt mulţi regizori care se dedică filmului, dar în teatru aţi auzit de vreun regizor nou? Ba da, e unul, Afrimu, care mie nu-mi place, dar care lucrează foarte mult şi are succes. Există o categorie de tineret care îl apreciază foarte mult.
– Pe când în film s-au afirmat deja câţiva tineri, în ultima vreme.
– Păi şi afirmarea asta e de discutat, fiindcă abia succesul internaţional al anumitor filme le-a adus recunoaştere şi pe piaţa românească. Oamenii nici nu mai merg la filme, cinematografele noastre nu mai au spectatori.
– Care e regizorul de film pe care l-aţi vedea ca vârf în generaţia nouă?
– Sunt mai mulţi, mi-e greu să spun “cel mai bun e cutare”. Cristi Puiu, Mungiu, Radu Muntean, Porumboiu. Nu prea am avut de-a face cu ei, doar cu doi am lucrat. Cu Radu Muntean, pe care îl ştiu din facultate, de când era student, şi cu Cristi Puiu, cu care am făcut un scurt metraj de 12 minute şi ne-am înţeles. Călin Netzer, cu care am făcut Medalia de onoare acum doi ani nu face parte din categoria elitelor, dar e un băiat foarte bun, un băiat talentat, cu simţul măsurii, o să facă treabă, sunt convins.
“Nu mai vreau să aleg râul!”
– Trebuie să vă întreb ceva despre Medalia de onoare. Filmul s-a proiectat aici la sfârşitul anului trecut şi cineva care l-a văzut m-a rugat să vă întreb ce căuta Ion Iliescu pe afiş, când în film abia dacă apărea.
– Domnule, asta a fost cea mai mare tâmpenie pe care au făcut-o băieţii aştia, că l-au pus pe Iliescu pe afiş. Au nenorocit filmul. Filmul este foarte bun, cucereşte publicul, dar pentru că au pus afişul ăla – iar la Bucureşti, au pus pe Teatrul Naţional un afiş maaare de tot, cu Iliescu în cârca mea – au mutat filmul în politic. Iar lumea zice: “ce, domnule, mă duc eu să-l văd pe Iliescu, dă-l în mă-sa…”
– De fapt, am înţeles că lucrurile s-au petrecut cu Emil Constantinescu, el acordase greşit acea medalie…
– Da, bine, Iliescu mi-a spus la filmare că nu el făcuse asta, ci Constantinescu… I-am zis: “stai, domnule, că este film artistic, nu documentar. E un preşedinte care a dat nişte decoraţii, asta e tot!”.
– Dar nu dvs. l-aţi convins totuşi să joace în acest film, că s-a spus şi lucrul acesta.
– Ei, da de unde. Marketing. Au vrut să facă un marketing pe dos. Da’ a fost prost făcut, pentru că nu şi-au dat seama că prezenţa lui acolo nu poate să aibă impact pozitiv.
– Dacă tot am ajuns pe teritoriul politicii, nu pot să ocolesc un gând. Vă ştiam un revoltat, mulţi îşi aduc aminte de Victor Rebengiuc care a venit la televizor cu sulul de hârtie igienică. Aţi fost regalist fervent, ba chiar aţi susţinut, la un moment dat, un partid de tineri. În cine mai credeţi acum?
– Nu mă mai interesează deloc! Dar deloc! Nici nu mă mai uit la talk-show-urile alea – ce să vezi? aceiaşi oameni spunând aceleaşi lucruri! Am fost mereu siliţi să alegem răul cel mai mic dintre două rele… Uite că nu mai vreau să aleg răul, nu-l mai aleg!
– Atunci ne întoarcem la roluri. Mâine seară, după Legenda Marelui Inchizitor, se va proiecta filmul De ce trag clopotele, Mitică, pe care l-aţi făcut în regia lui Lucian Pintilie. Ştiu că aveţi nişte amintiri speciale de la aceste filmări…
– Foarte speciale! Am tras şi câte 20 de duble la filmul ăsta pentru o singură scenă… Erau momente când nu mai ştiam ce vrea, dar el ne biciuia mai departe. Simţeam că nu mai rezist, după 10 duble eram la capătul puterilor, nu mai aveam de unde să mai scot nimic, ce puteam să mai scot? Dar el nu se lăsa: “Nu, nu, uite acolo, uite, nuanţa aia, mai încearcă o dată, trebuie să iasă”… Simţeam că turbez. Dar ieşea!
– Ştiţi cumva de unde se trage numele dumneavoastră de familie, Rebengiuc? Eu nu l-am mai întâlnit în România.
– De prin Bucovina, doar că acolo se scrie cu “ciuc”, nu cu “giuc, cum e în cazul meu. Probabil că un notar, pe undeva, a făcut o greşeală la mine. Dar e unul pe Facebook – un prieten de-al meu mi-a atras atenţia – Victor Rebenciuc, aşa îl cheamă.
– Chiar sunteţi pe Facebook? Şi scrieţi?
– Nu, nu scriu, eu am mici corepondenţe, aşa… Citesc cronici, comentarii, mă mai întreabă câte cineva ceva, dar nu stau să compun materiale şi resping prieteniile în ultima vreme. Mi se pare ciudat să ceri prietenia cuiva pe care nu-l cunoşti. Când te uiţi, vezi o pisică acolo, în loc de poză.
– Şi totuşi, de ce v-aţi făcut cont pe Facebook?
– Din cauza lui fiu-miu! Când el a plecat, eu habar nu aveam de treaba asta, dar ca să putem păstra legătura, m-a învăţat să folosesc mail-ul, skype-ul, apoi m-a băgat pe Facebook, când s-a inventat treaba asta. Şi am rămas acolo.
– Şi a ajuns să vă placă.
– Da, de ce să nu-mi placă?
