Don Quijote şi Sancho Panza, amândoi călare – primul, pe iapa numită Rocinanta, al doilea, pemăgar -, trec printr-un sat. Un câine mic începe să-i latre, înspăimântându-l pe Sancho. Don Quijote îl linişteşte: “Sancho, e bine că ne latră. Înseamnă că înaintăm!” Asta-i o notă de lectură destinată celor care mi-au transmis nemulţumirea lor faţă de felul în care s-au văzut portretizaţi în jurnalul meu. (Ca să fiu cinstită, am auzit-o de la săracul Tiger, care, mai mult ca sigur, o auzise de la hispanofona Gloria, fosta nevastă a lui Alain).
Luată cu plimbările prin cartier, nu mi-a prea stat gândul la scris. Îmi pu-sesem speranţa în ceva poveşti de la Dallas. Dar Sorin pretinde că şi el are probleme cu scrisul, de când s-a lăsat de fumat. Nu se mai poate concentra. Încă poate să citească însă, oricât de mult ar citi, nu reuşeşte să mai scrie. De-aia uneori se gândeşte să reînceapă să fumeze. Dar alungă imediat gândul. Spune, cu un patetism care mă surprinde la el, că nu vrea să scrie cu preţul vieţii, nu vrea să fie clovnul care moare. Mai nou, se gândeşte să scrie poezie, ori aforisme, să prindă şi el micile gânduri care-i trec prin cap, “cum fac atâţia alţii”. Cred că ar fi un efort mai adecvat stării lui mentale actuale, una de perpetuă “attention deficit desorder”. Deocamdată mi-a dat două semnale de carte.
***
O. Nimigean, “Rădăcina de bucsău”, Polirom, 2010. O consider cea mai bună carte de proză românească de după 1990 care mi-a trecut prin mână. Şi nu numai pentru că tema centrală, cea a degradării sănătăţii mamei, este una puternică, una care, mai devreme sau mai târziu, ne devine apropiată tuturor. Spre deosebire de multe alte cărţi apărute la Polirom, pare una scrisă dintr-o necesitate interioară, nu pentru că i s-a rezervat omului spaţiul în planul editorial. E o plăcere să citeşti o carte lipsită de ingrediente adăugate anume pentru că ar aduce succesul. Personajele sunt remarcabile. Mama, desigur, dar şi prietenul gras, când meschin, când generos, dar şi Ioana / Zelda, soţia care şi-a pierdut de ceva vreme răbdarea conjugală, dar şi doctoriţa cu nume nemţesc, o prezenţă umană în condiţiile date. Scenele din viaţa de spital a pacienţilor, a vizitatorilor, a portarilor, a surorilor medicale şi a medicilor sună atât de… conform cu realitatea… Amintirile similare ale unui român trăind în diaspora, silit să-şi plimbe mama prin spitalele din România, diferă doar la un capitol. Acestuia banii nu-i lipsesc şi parcă acest amănunt mai pune un bemol în atrocea melodie a realităţii.
Şi paginile de roman cu cheie sunt foarte binevenite. Aflăm cum a lucrat timpul la şubrezirea relaţiilor dintre membrii unui fost grup literar, vedem cum succesul care l-a lovit pe unul dintre ei i-a schimbat felul de a se purta cu ceilalţi, fie şi numai pentru că respectivul a devenit o persoană foarte ocupată. Mai este şi naratorul, un personaj aflat în tranziţie pe toate planurile, inclusiv pe cel al îngrijirii sănătăţii. Nu mai bea alcool ori cafea (“tare mult îmi place mie apa”, spune cu un umor subtil, prezent pe parcursul întregii cărţi), nu mai fumează, face gimnastică zilnic, ţine post negru o zi pe săptămână. O carte valoroasă literar şi utilă ca filozofie de viaţă. Am citit-o în timp ce mă lăsam de fumat pipă (acum cred ca m-am lăsat). Cât despre bucsău, el apare numai în titlu. E o plantă.
***
Cristina Monţescu, “Ma maman était usagée”, L’Interligne, Ottawa, 2011. Debutul în proză al
autoarei din Montréal, după trei volume de poezie. Proză scurtă care ţipă “autorul e femeie!” chiar şi în bucăţile în care naratorul este un bărbat.
În proza care dă numele volumului, copilul cu nume arăbesc aruncă în veceu verigheta mamei, sperând să o elibereze astfel de un mariaj fondat pe regulile unei lumi înapoiate. În “Lucky Jumping”, minora pe care pusese ochii un Don Juan de cârciumă de cartier, deşi băută, reuşeşte să îl lase pe respectivul legat de pat şi cu miere turnată pe penis. În “Enlève la peau, s’il te plaît”, el o învaţă să mănânce sănătos şi să se îmbrace distins, iar simpla lui existenţă o determină să meargă la gym. Pisicul lui o iubeşte. Într-o seară, sentimentul că relaţia cu el i-a falsificat viaţa o acaparează. Pisoiul, care are ghinionul să fie numai cu ea, are surpriza să se vadă aruncat pe geam. În “Les verres” (Paharele), ea îl întreabă, aparent împinsă numai de vestea divorţului lui: “Vom locui împreună?” Motivul nespus era un test de graviditate, cu rezultat pozitiv. “Poate”, spune el. Înainte, la o întâlnire într-o cameră de hotel, el venise cu o sticlă de şampanie şi cu două pahare. Fiecare plecase cu al lui. În final, ea găseşte o utilitate paharului ei. I-l duce nevestei lui, dar nu gol, ci conţinând rezultatul unui al doilea test de graviditate. Tot pozitiv.
În “A contre-jour”, o tânără o iscodeşte pe o alta, încercând să afle dacă cedase avansurilor erotice ale unui bărbat matur şi scriitor (deci sărac). Respectiva nu cedase încă. Aştepta ca bărbatul să-şi termine un tratament contra depresiei. Comentariul primeia, repetat, pentru impact sporit, pare un proverb arab: “Norocul tău că întâmplarea îţi ţine loc de creier.”
De remarcat abilitatea găsirii unor cuvinte cu impact, unele care rămân în memoria cititorului. Pe alocuri, senzaţie de exerciţiu literar (voce naratorială la persoana a doua singular). Pe alocuri, senzaţie de déjà vu, poate din cauza finalurilor mereu închise, ca-n filmele de toate zilele. Însă cartea este o nouă dovadă că printre românii de la Montréal dedulciţi la arta scrisului se ascund şi câţiva scriitori.
