La finalul party-ului de Ziua României, cel oficial, organizat de Consulat şi de un comitet de iniţiativă, profesorul Nicolae Mateescu-Matte a fost felicitat pentru împlinirea unei vârste nerotunde, dar foarte impresionante: 99 de ani. În acel moment, Sorin, care plimba o farfurie plină de plăcinte, toate ale lui, spre disperarea unui om de afaceri care nu prinsese nici una, îşi spuse: “Aşa, deci!” Asta pentru că, timp de o oră, trăise cu iluzia că decanul de vârstă al comunităţii era un alt domn, unul prezent de asemenea acolo.
Domnul debarcat din funcţie se numeşte Valentin Lazăr şi va împlini, în acest decembrie, numai 92 de ani. La noi în casă i se spune “combatantul de la Cotul Donului”. Sorin l-a cunoscut la un miting pro Băsescu, ţinut în Piaţa României, în urmă cu patru ani. I-a citit apoi un grupaj de note autobiografice, la care am avut şi eu acces. Dau aici un rezumat al lor.
Născut în decembrie 1920, V.L. a fost încorporat în martie 1939 în Regimentul 1 “care de luptă”, de la Târgovişte, al cărui comandant era un anume colonel Emilian Ionescu. Regimentul a trecut Prutul pe 22 iunie 1941, la ordinul mareşalului Antonescu (“Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”). În septembrie-octombrie 1941, după ce Odesa a fost abandonată de ruşi, regimentul a urmat drumul înapoi, spre Târgovişte. Întors pe front în august 1942, regimentul a picat în încercuirea de la Cotul Donului, din 19 noiembrie 1942.
Până aici, V.L. a fost mereu cu regimentul. Însă scăparea din încercuire s-a făcut pe cont propriu, ori în grupuri mici. V.L. a fost printre cei, puţini, care au scăpat. Ajuns la Tighina, a primit, pentru faptele lui de arme, decoraţia “Bătălie şi credinţă”. În aprilie 1943, adică după 4 ani de armată şi un total de vreo 7 luni de front, a fost lăsat la vatră.
Imediat ce a intrat în civilie, a urmat la Bucureşti, pentru două luni, un “curs de dactilografie modernă”. Cu ajutorul diplomei, dar şi al unor vorbe bune spuse de acelaşi providenţial colonel Emilian Ionescu, a fost încadrat funcţionar civil al armatei. Poziţie din care, peste ani şi după urcarea cuvenitelor trepte salariale, V.L. a ieşit la pensie.
În aceste zile de decembrie, Valentin Lazăr priveşte cu interes, de la ferestrele apartamentului din Côte-des-Neiges în care locuieşte, cum se înalţă o clădire gigantică alături, o extindere a spitalului de copii Sainte-Justine. Ştie totul despre fundaţie, stâlpi groşi din beton, înveliţi într-o folie albastră (dacă nu-i albastră, inexactitatea îmi aparţine), etc.
Cât despre colonelul Emilian Ionescu (n. 1897, m. 1984), acesta a devenit, pe rând, general şi aghiotant regal (1944 – 1947), pensionar (1948), deţinut politic (coleg de celulă cu Petre Ţuţea, la Ocnele Mari) şi memorialist (trei cărţi de memorii i-au apărut la Editura Militară, în anii ’70-’80).
Colonelul E.I. a luat act de existenţa soldatului V.L. într-un sfârşit de săptămână din aprilie 1941, pe când se lăsa dus, în maşina militară cu şofer, spre conacul prietenului lui, colonelul Cristea. La moşia acestuia se ajungea trecând prin satul natal al soldatului, Brăteştii de Jos, aflat la vreo 15 km distanţă de Târgovişte. Deodată, ce-i văzură ochii colonelului? Pe drum se plimba agale un soldat, cu basca neagră de tanchist în mână şi cu centura, pe umăr.
Colonelul i-a cerut şoferului să oprească maşina şi i-a ordonat soldatului să se prezinte urgent la ofiţerul de serviciu, de la regiment. (De la Sorin, o notă pentru cititorii lipsiţi de experienţă cazonă: adică i-a ruinat permisia de peste week-end şi l-a trimis la bulău). Noroc cu mama soldatului. Când a aflat, femeia tocmai întorcea trifoiul, pe câmp. A lăsat furca să-i cadă din mână şi s-a repezit la conac, unde a vorbit cu doamna Colonel Cristea. Moşiereasa i-a spus imediat colonelului Ionescu: “Emile, lasă băiatul tuşii Manda acasă!” Iar Emil s-a conformat.
