Ca niciodată, am stat o lună întreagă în România, chiar în perioada Sărbătorilor şi, inevitabil, m-am uitat la televizor. Aşa cum se uită, de dimineaţa până seara, o mare parte a populaţiei. Te scoli la 7 dimineaţa, dai drumul la televizor. În mai toate buticurile, vânzătoarele te privesc cu un ochi. Celălalt este pe televizorul agăţat deasupra raftului. Este imposibil să nu apară un breaking news la fiecare jumătate de oră. Pare că tot timpul se petrece ceva senzaţional în ţară, iar oamenii sunt avizi să ştie mai multe.
Să luăm, bunăoară, banala şi inofensiva rubrică meteo. Deşi România nu este expusă la tsunami, alertele se ţin lanţ şi sunt exprimate în coduri galbene, oranj sau roşii. Eu n-am înţeles ce înseamnă fiecare, dar pare că totul este grav. La posturile româneşti, o ninsoare mai zdravănă în nordul ţării înseamnă automat un cod de alertă maximă şi toată lumea se mobilizează. Reportajele şi transmisiunile se ţin lanţ. Nenorocirea a lovit România, bebeluşii care stau să se nască nu mai pot ajunge la spital, bătrânii sunt lipsiţi de pâine, iar organele de stat fac intervenţii vitejeşti. Totul, bineînţeles, în direct la televizor.
Însuşi modul în care este prezentată starea vremii îmi pare hilar. Prezentatorii ne spun că vântul mătură totul în cale, dar asta se petrece, cum zic şi ei, în văi şi pe crestele munţilor. Nu contează că, într-un minut, doar la Joseni s-au înregistrat minus 25 de grade. Ideea, la televizor, este că frigul e cumplit. Ieşi pe stradă şi totul e liniştit. Dar cum s-or descurca oamenii din văi şi de pe crestele munţilor?!
Ceva este defect în tot programul la televizor, dar oamenii nu rea-lizează. În fiecare zi, live-uri din hipermarket-uri care arată că apocalipsa a venit, iar oamenii iau cu asalt magazinele. Reporterii ne spun lucruri absolut senzaţionale, cum că românii cumpără pentru Crăciun. Ce cumpără? Cumpără carne, dar şi băuturi, dar şi ciorapi. Iată ce palpitant! O ştire le-a scăpat însă, şi anume că soarele răsare în fiecare dimineaţă şi asra ar merita, fără discuţie, o transmisiune în direct.
După Sărbători, când tocmai mă pregăteau să savurez obişnuitele breaking news-uri cu miile de români care au ajuns la spital pentru că au mâncat prea multe sarmale, peste mass-media românească a picat o pleaşcă de subiect. Sergiu Nicolaescu s-a apucat să moară chiar pe 3 ianuarie, când toţi erau în criză de subiecte. Moartea regizorului a fost un spectacol mediatic orgasmic, care s-a întins zi şi noapte, pe parcursul unei săptămâni.
Mai întâi, surprize… surprize! Regizorul a hotărât de unul singur să fie incinerat, fără să consulte populaţia, care şi-ar fi dorit din toată inima o înmormântare clasică, cu prim-planuri pe faţa lui, cu rudele smulgându-şi părul din cap. N-au avut parte de aşa ceva, ba mai mult, tânăra lui soţie a cerut ca subiectul să fie tratat discret în presă. Imediat au apărut tot felul de zvonuri, cum că soţia încearcă să scape de cadavru.
În fiecare minut, pe aproape toate posturile de televiziune au fost invitaţi comentatorii: psihologi, specialişti în religie, dame de consumaţie numite în România, pompos,vedete. Fiecare are o părere. Mulţi au cerut intervenţia Patriarhului – o excepţie pentru marele artist, să i se facă slujbă, chiar dacă cutuma o interzice în cazul incinerării. A venit, în sfârşit, marele moment. De la Cercul Militar Naţional, coşciugul închis – cât tupeu! – a fost urcat în mare viteză în maşină.
Populaţia strânsă, ca la mort, a început să huiduie văduva şi să ceară înmormântare creştinească. Cei prezenţi acolo au clamat că mortul aparţine poporului, şi nu rudelor sale, deci trebuie făcut aşa cum vrea poporul. Cui îi mai pasă ce a vrut tocmai împricinatul?!
Tehnica de care dispun televiziunile româneşti le-ar face invidioase pe cele de aici. Tot drumul a fost o transmisiune live mobilă, ceva în genul înmormântării preşedintelui Kennedy. La crematoriu, popu-laţia prezentă a huiduit din nou văduva, care a avut tupeul să poarte un palton alb, în loc de unul negru. În ochii oamenilor simpli, a fost o blasfemie de neiertat.
Apoi s-a făcut inventarul amănunţit al averii regizorului şi ni s-a arătat clar cum va pune văduva mâna pe bani. Dacă nu cumva el a avut un copil, aşa cum zisese o dată, într-un interviu.
Şi… bombă, fiul lui din flori a apărut, printr-o cerere de recunoaştere a paternităţii depusă în noaptea dinaintea incinerării. Presa s-a repezit, hulpavă, pe subiect. Peste două zile s-a constatat că totul fusese o glumă, iar cererea fusese depusă online de un glumeţ, pe care poliţia caută să-l identifice. Au urmat alte show-uri, dintre care cel de la Antena 1 a fost colosal. La miezul nopţii a început cu dansul lasciv al Cruduţei, jumătate goală, după care prezentatorul a intrat în direct, prin telefon, cu Iolanda, sora regizorului, care a mulţumit Antenelor pentru profesionalism şi şi-a descărcat oful pe restul presei, care a făcut un spectacol greţos din moartea fratelui ei. Dar Antena este un post serios… Prezentatorul a întrerupt-o şi a prezentat un scandal sexual. Apoi a mai dansat Cruduţa câteva momente, în timp ce doamna Iolanda era pe fir şi aştepta o nouă intervenţie în direct.
Eu unul m-am distrat pe cinste, dar nu-i de râs. Oamenii şi-au pierdut simţul ridicolului. Iar trei sferturi dintre televiziuni, fără exagerare, ar fi interzise în Canada pentru practici neprofesionale. Românii însă se bucură de ele.
Să fie sănătoşi!
