Sunt semne că sfârşitul lumii e aproape. Nenumărate semne. Un fulger a spintecat cerul Vaticanului când Papa şi-a anunţat demisia. Doi astronomi ruşi au descoperit un asteroid care va spulbera Pământul în nici o sută de ani de aici înainte. De nu va fi acesta motivul catastrofei, atunci va fi, mai târziu, vulcanul care dospeşte în adâncurile oceanului Pacific, descoperit de americani.
Cercetătorii scrierilor vechi scot la iveală, în fiecare săptămână, câte un pasaj care anunţă stingerea omenirii la cutare sau cutare dată. S-ar zice chiar că s-a dezvoltat un interes nesănătos pentru sfârşitul Pământului, un fel de poftă de suicid generală, hrănită de fluxul informativ, dar şi de filme sau videoclipuri specta-culoase. De fapt, aici e problema: se pare că omenirea îşi doreşte un sfârşit cât mai spectaculos cu putinţă. Pe care să-l privească liniştită la televizor.
În vremea asta, o serie de alte lucruri se petrec pe ici pe colo şi trec fără să lase urme prin mintea oamenilor. Câte un atac armat cu victime civile, câte un test nuclear, câte o mică încălcare a teritoriului vecin, câte o dispută între două ţări pentru te miri ce insuliţă inundată de oceane. Câte o maimuţă trimisă în spaţiu. Nenumărate crime de tot felul. Naivi cum suntem, ne spunem că istoria e veche şi nu face decât să se repete. Aşa că violenţele zilnice ne lasă, de ceva vreme, indiferenţi.
Dar poate e mai bine că nu ne lăsăm copleşiţi de violenţă. Istoriile violente dau dependenţă. Să luăm, bunăoară, cazul meu. Am început prin a citi tot ce era legat de cazul lui Turcotte, medicul care şi-a înjunghiat copiii şi care, graţie avocaţilor şi contului gras din bancă, a scăpat basma curată din toată povestea.
Am urmărit, cu uimire crescândă, stingerea afacerii într-un nor de bunăvoinţă juridică fără precedent. Turcotte nebun pentru moment şi apoi, hop, dintr-o dată sănătos şi apt de reintegrare în societate, cu drepturi depline, ca şi cum nimic n-ar fi fost. Ca şi cum cei doi copii nici n-ar fi existat. Să fie atât de naivi cei din justiţie şi juraţii? Să fie avocaţii celui împricinat niscai vrăjitori sau hipnotizatori? Grămadă de întrebări au rămas fără răspuns.
N-a trecut mult şi, chiar de la mine din cartier, s-a ridicat un nou caz: cel al familiei Shafia. Shakespearian de-a dreptul: o mamă, un tată şi un fiu complotează şi ucid trei fiice/surori şi o primă soţie nerecunoscută drept soţie. Cum le lipseşte priceperea în astfel de fapte şi se încurcă în min-ciuni, cât ai zice peşte sunt prinşi şi demascaţi.
Înecaţi de propria mamă au pierit, la sfârşitul anului trecut, alţi trei copii mici din Drummondville.Cum lista e lungă, am să mă mulţumesc cu incredibilul caz peste care am dat recent: responsabilul unei familii d’accueil din Sainte-Françoise a fost găsit vinovat de maltratarea a doi copii care îi fuseseră încredinţaţi în perioada 2001-2005. La fel de scandalos precum faptul în sine e atitudinea celor de la DPJ, care i-au retras de două ori permisul acestui domn Malenfant, pentru a i-l reda de fiecare dată. Mai mult, asistentul social care se ocupa de dosar a fost deranjat de plângerile repetate ale copiilor şi le-a cerut să nu-l mai contacteze. Copiii au fost bătuţi, ţinuţi în frig, arşi, umiliţi. Alţi 7 sau 8 copii i-au fost încredinţaţi în continuare, până când cazul a fost făcut public, în Canada zilelor noastre. Doar fiindcă DPJ-ul era convins – o, sfântă naivitate! – că domnul Malenfant era o persoană bună. Să fim pozitivi şi să spunem că, deoarece n-au murit, copiii respectivi au devenit mai puternici, vorba unui cântec recent premiat.
