George Radulescu
George Radulescu

România traversează un moment nefast pe plan extern, atât din pricina seismelor economice re­sim­­­­ţite în Uniunea Europeană, cât şi a relaţiilor cu vecinii ei, prost gestionate în ultimii ani.

Ungaria dă semne de ostilitate din ce în ce mai des, Ucraina nu ne priveşte cu ochi buni, iar Republi­ca Moldova pendulează nepermis de mult între Moscova şi Bru­xel­les, după înlăturarea regimului Voronin. Privind spre frontierele de sud şi sud-vest, Bulgaria premie­rului-bodyguard Boiko Borisov a fost (şi este) tentată să se des­prin­­­dă de ţara noastră în “ches­tiu­nea Schengen” a liberei circulaţii, iar Serbia nu dă niciun semn că ar respecta drepturilor românilor din Valea Timocului.

Aşadar, nu stăm prea bine în niciun dosar de interes regional. Ce să mai vorbim de imaginea pe care o avem în Europa?! După scanda­lurile din Italia şi Franţa pe tema infracţiunilor săvârşite de rromi cu cetăţenie română (confuzia apare uşor, nu credeţi?), atmosfera este extrem de încărcată atunci când intră în peisaj conaţionali de-ai noştri. Reticenţa – dacă nu cumva panica – britanicilor în legătură cu o posibilă “invazie” a românilor în Regat oferă o perspectivă clară asupra modului în care suntem percepuţi.

Dar de ce ar trebui să-i intereseze soarta României pe cei aflaţi la mii de kilometri depărtare, în Australia sau pe una dintre coaste­le Americii de Nord? Lăsând la o parte aspectele sentimentale, fieca­re român ar trebui să fie conştient că identitatea sa poate fi un bun de preţ. Asta cu atât mai mult în lu­mea occidentală, acolo unde “je­ne­le identitare” ale unora sunt speculate, tacit, în defavoarea lor. Într-un spaţiu civilizat, se ştie că acela care nu are trecut nu are nici viitor, aşa cum acela care trădează o dată o va face şi a doua oară.

CITEȘTE ȘI:  Proştii şi „dăştepţii”

Să ne menţinem, mai departe, în registrul pragmatic: o Românie stabilă economic şi cu o imagine bună îi poate fi de folos, la un moment dat, oricărui cetăţean al ei. Nu puţine sunt cazu­rile în care conaţionali de-ai noştri, stabiliţi de zeci de ani în străinătate, au început afaceri bănoase cu firme din România. Aşa cum nu sunt puţini nici aceia care şi-au trimis co­piii, născuţi în diferite colţuri ale lumii, să studieze în România, unde taxele universi­tare şi de întreţinere sunt incomparabil mai mici decât în ţările de adopţie. Până acum – şi poate încă o perioa­dă, de acum înainte –, şcoala românească de inginerie, de medicină şi chiar de ştiinţe umaniste a format specialişti care au reuşit să se integreze cam pe orice piaţă a muncii.

Ce-i drept, învăţământul secun­dar din ţară este în cădere libe­ră de câţiva ani buni, iar dacă lu­cru­rile vor continua să se degra­de­ze, universităţile riscă să ajungă centre de alfabetizare în masă. Aceasta este realitatea crudă şi aici ajungem la problemele de politică internă, aflate în interdependenţă cu cele de politică externă.

Autorităţile de la Bucureşti cre­ează impresia unui sat fără câi­ni, în treburile căruia oricine îşi poate băga nasul. Liderii principa­lelor partide se ceartă ca la uşa cortului, promovează în funcţii pu­blice tot felul de impostori, folosesc orice insucces al României pentru a-şi plăti poliţele şi aruncă vina unii pe alţii. Între timp, simulacrul de societate civilă pe care îl avem se leagă de chestiuni irelevante pentru asigurarea unei vieţi colective ferite de schizofrenie – banii alocaţi cultelor religioase, paradele minorităţilor sexuale etc. Asta în vreme ce consumul de droguri la vârste fragede este în creştere, şcoala, aşa cum spuneam, este în pragul colapsului, iar contractele publice se dau, în continuare, pe cumetrii.

CITEȘTE ȘI:  Laura Codruţa Kovesi: „N-am fost sunată de politicieni”

Iată însă că interesele meschi­ne ale celor care au deţinut contro­lul instituţiilor fundamentale ne-au adus şi în situaţia jenantă de a pri­mi “lecţii de democraţie” de la ambasadorul Ungariei la Bucureşti. Ambasador a cărui nevastă, în pa­ranteză fie spus, s-a dovedit extrem de încinsă de poeziile lui Petőfi Sándor (sufleteşte, evident), în ur­mă cu aproape doi ani. Ea a ames­te­cat mesajul primului ministru ungar Viktor Orban, transmis de ziua maghiarilor de pretutindeni, cu unele consideraţii personale, şovine, despre Ardeal.

A urmat, în mai anul trecut, circul cu aducerea în România a cenuşei antiromânului şi antisemi­-tului Nyiro Jozsef. Şi atunci, ca şi acum, în cazul profanării simbolu­rilor naţionale în judeţele Covasna şi Harghita, autorităţile de la Bucureşti au umblat cu mănuşi. “Să nu agităm inutil spiritele”, a fost laitmotivul declaraţiilor pe această temă ale oficialilor români. În schimb, vecinii noştri din vest se ocupă serios de agitarea lor, contribuind substanţial, cum se iveşte vreo ocazie, la complicarea rela­ţi­i­lor României cu diverşi parteneri externi. Excelentele relaţii ale oficialilor maghiari cu regimul neosovietic al lui Vladimir Voronin, fos­tul preşedinte al Republicii Moldo­va, dar şi repetatele afirmaţii legate de “autonomia teritorială a Trans­nistriei” vin parcă să confirme, retroactiv, toate acestea. Nu mai pun la socoteală demersurile antiromâneşti ale lui László Tőkés în Parlamentul European.

Pe scurt, aşa se prezintă lucru­rile în România zilelor noastre, ţară de a cărei imagine sunt legaţi toţi cetăţenii ei, indiferent unde    s-ar afla. De reţinut că lobby-ul maghiar din străinătate a reuşit, spre cinstea celor care l-au organizat, să ajute mult, economic şi politic, Ungaria.

Oare va reuşi vreodată diaspora românească să facă acelaşi lucru, în timp, pentru ţara de unde provine?

Ad