Două cărţi despre România

George RadulescuViaţa fiecărui om este marcată de întâlnirile fericite sau mai puţin fericite pe care le-a avut cu diverse persoane. Aceste întâlniri, alături de cărţile citite, de educaţia primită acasă şi la şcoală, precum şi de înclinaţia spre reflecţie dau măsura valorii unei persoane.

O societate este coaptă dacă are în vârful ei o tânără elită, trecută prin mâinile unor lutieri de suflete, a unor vârstnici care nu au făcut degeaba umbră pământului şi care nu s-au lăsat smintiţi de vremuri. Poate sună idealist, însă, fără idealuri, nimic nu s-ar fi realizat pe acest pământ.

România, ţara mea şi a dumneavoastră, a celor care citiţi aceste rânduri, a suferit multiple fracturi la nivelul ultimelor generaţii. De aici şi absenţa din agora a liderilor pe deplin credibili, al căror exemplu este bun de urmat. La cine să te uiţi astăzi, pe cine să asculţi şi de la cine să înveţi? Cu siguranţă, modelele nu au dispărut, însă a devenit mult mai greu să distingi între valoare şi impostură, între verticalitate şi oportunism. Există, indiscutabil, lumini şi umbre în biografia oricărei persoane publice, dar până la urmă contează înspre ce înclină balanţa morală. Nu tot ceea ce spune şi ce face cineva este bun, însă lumea nu-i formată nici din sfinţi, şi nici din demoni absoluţi. Nuanţele sunt importante. Trebuie să luăm ce-i folositor şi să iertăm fiecăruia, pe cât posibil, slăbiciunile şi căderile. Sunt de acord că nu-i uşor, dar evoluţia nu poate fi concepută altfel.

- Publicitate -

De la această premisă am plecat în elaborarea celor două volume de dialoguri, “Un secol cu Neagu Djuvara” şi “În căutarea României pierdute”, despre care s-a vorbit şi se va vorbi, cu folos sper eu, şi la Montréal. Am strâns laolaltă câteva voci care ne-au marcat ultimele două decenii şi care, foarte probabil, ne vor mai stârni simpatie, antipatie, admiraţie sau dezaprobare. Este, dacă vreţi, un mare exerciţiu de ascultare a celuilalt, cu bunele şi cu relele lui.

Demersul meu jurnalistic a avut drept scop răscolirea demonilor noştri interiori. Dacă-i lăsăm să zacă netulburaţi în străfundurile sufletelor noastre, ne vor otrăvi mereu. Dialogul “exorcizează”, spală şi reorganizează spaţiul interior al celor care îl poartă, dar şi pe cel al asistenţei din spatele paginilor scrise.

Ce-i de făcut cu România? Mai există şanse de revenire la normalitate? De unde atâta ură în acest prezent plin de confuzii? Iată doar câteva întrebări pe care, în mod cert, vi le-aţi pus şi dumneavoastră, la un moment dat.

Totuşi, cele două cărţi pe care vi le propun, “Un secol cu Neagu Djuvara” şi “În căutarea României pierdute”, nu servesc răspunsurile pe tavă. Ele se cer căutate de cititor şi puse cap la cap deoarece, altfel, am risca să nu vedem pădurea din cauza copacilor. Este un exerciţiu interesant şi folositor acela de a te lăsa furat de lectură şi de a amâna, până la sfârşitul cărţii, desprinderea unei concluzii. Nu am fost nici procuro­rul, nici avocatul interlocutorilor mei, ci un “anatomopatolog”, curios să desco­pere şi să pună în evidenţă dozele de sinceritate şi cele de falsitate din discursurile lor. Dacă am reuşit sau nu, veţi judeca dumnea­voastră, însă vă asigur că, după ultima pagină a fiecărui volum, nu veţi avea sentimentul că v-aţi irosit timpul.

În finalul acestor rânduri, şi cu speranţa unui studiu atent al celor două volume despre care v-am vorbit, vă aşez dinainte o fotografie a ţării noastre, o posibilă cheie de interpretare a prezentului. Am extras-o din ultimul meu dialog cu istoricul Neagu Djuvara (96 de ani), cel care a petrecut aproape jumătate de veac în afara României şi care, la întoarcerea în ţară, a pus un diagnostic interesant. Aşadar, îi cedez cuvântul.

“Am impresia că cei 50 de ani de comunism au schimbat comportamentul românilor în mod absolut. Întorcându-mă după 45 de ani în ţară, am găsit că românul de rând   şi-a schimbat profilul, nu mai este acelaşi, nu mai judecă la fel. Ţăranul nostru umbla în straie curate, albe, cu broderii frumoase şi avea un profil de oarecare nobleţe. Mă întorc în ţară şi văd ţăranul român îmbrăcat ca Mao Zedong. Ani de-a rândul   m-am dus la ţară, acolo unde avuse­sem moşia. Am mai văzut un lucru: pe vremea copilărie mele, ţăranul nu se îmbăta, iar cei care se îmbătau se îmbătau duminica. Acum se îmbată în fiecare zi. Am găsit, aşadar, nişte moravuri stricate. În plus de asta, în comunism, ţăranul român nu a putut supravieţui decât furând. La noi, educaţia cinstei nu s-a făcut încă. Eu cred că unul dintre lucrurile pe care le-aş fi făcut, dacă aş fi fost preşedinte, era să-i adun pe învăţători şi să le spun: de acum înainte, punctul principal al educaţiei copiilor este să le spuneţi că furtul este cel mai mare păcat!”