Când fourrure rimează cu nourriture

blanaPrima dimineaţă. Ora 3. Mă tre­zesc. Nu este un vis, este chiar real: sunt la Montréal. Am plecat din Bucu­reşti pe 2 martie 2001. O zi minunată de primăvară, soare şi miros tânăr de flori. Aveam mărţişor în piept, lacrimi şi spe­ranţe. Am ajuns în Montréal la ora 18, în aceeaşi dată de 2 martie 2001. O lume paralelă. Zăpadă, frig, sare, cără­mizi, vânt. Primirea călduroasă ne-a mai încălzit sufletele, dar decizia a fost luată de când am aterizat. Săptămâna viitoare mă întorc la Bucureşti.

Se scoală copilul. Îl culc la loc. Am prea multe gânduri. Se scoală băr­­batul. Zâmbeşte palid şi spune că o să fie bine. Nu-l cred. Se scoală gazda. E veselă. Uf!!! În sfârşit, bem o cafea. E mai bine. Gazda ne vorbeşte cu înţelepciune des­pre metrou, străzi, acte, locuin­ţă… Ne uităm la ea cu admiraţie. Câte ştie… Mă scutur. Nu mă interesează. Plec acasă la mine în Drumul Taberei, în parcul meu plin de flori şi soare. Gazda ne pofteşte la o plimbare la mall.

Uimită, întreb:

– Pe frigul şi vântul asta? Este cumplit! Cum să te plimbi?

– Este fain astăzi, nu e chiar aşa frig, ne răspunde gazda.

Privesc îngrozită afară şi mi se pa­re că sunt la Polul Nord. Fata şi-a pierdut minţile de când stă în frigul ăsta. Îi pun rapid diagnosticul şi, cum ştiu că nu este bine să contrazici, mă supun.

Iau copilul în primire şi, cu o imensă dragoste maternă, oftez şi îi pun un fular la gură, un fular la gât, mănuşi, căciulă, glugă. Şi îl ţin în braţe. Îi dau sfatul să nu respire pe gură ca să nu ră­cească. Urmez drăguţa noastră gazdă.

În staţia de autobuz, multă lume. Privesc oamenii, împreună cu soţul meu. Copilul nu poate, întrucât căciula îi acoperă toată faţa. Vântul bate nă­praznic şi tăios.

Om­­u­leţii stau în staţie cuminţi, în şir indian. Nu am mai văzut asta în viaţa mea. Păi, unde este grămada din staţia mea de tramvai?… În fine, soseşte autobuzul. Gazda noastră se plasează în rând cu ceilaţi pasageri. Nu ne mai miră ni­mic la fata asta care, în loc să urce în autobuz, se duce în spatele cozii. Pri­vesc jumătatea mea şi hotărârea e luată. Experienţa de bucureşteni, forţa dispe­ră­rii de a nu mai stă în frig, împinsul, coa­tele, totul ne-a fost favorabil, aşa că intrăm primii în autobuz. Prima victorie ne aduce şi primul zâmbet pe buze.

Copilul, aproape sufocat de fulare, încearcă să respire aer. Îi permitem, odată ajunşi la adăpost. Şoferul, uimit de vitejia noastră, ne spune ceva, dar noi nu înţelegem şi ne aşezăm pe scaune, fericiţi. Într-un târziu, se urcă şi gazda noastră dragă. Pe pleope are zăpadă, sărăcuţa, şi privirea-i e plină de reproş.

Ne plimbăm prin magazin. Copilul se uită fascinat. Soţul meu urmează co­pilul. Eu urmăresc afişele de angajare. Măcar să câştig un ban până plec în ţară. Evrika!!! Intru în patiserie şi mă îndrept hotărâtă la tejghea. Spun ce vreau, scurt, cu verbul la infinitiv. Să mă angajez.

Tânăra vânzătoare se uită uimită  la mine. Scot mănuşa de piele şi îmi întind mânuţa cu manichiura cu carmin. Îi strâng mâna tovărăşeşte. O strânge şi ea, mirată. Simt că mi-am făcut o pilă la angajare.  Fata mă priveşte şi  îmi răs­pun­de timidă că salariul e doar de 7 dolari pe oră. Rapid, împart cei 200 de dolari pe care îi câştigam lunar, pe postul de cadru didactic, la numărul de ore. Inima îmi tresare de bucurie. Este enorm! Gazda noastră mă trage discret de la tarabă. Ştie ea de ce…

O  doamnă care îşi sorbea cafeaua îmi spune că am un palton de blană  frumos. Îi răspund “C’est de la vraie nou­rriture“ şi îmi mângâi gulerul de nurcă. Femeia mă priveşte, uimită. Simt, din ciupitura pe care o primesc, că am greşit cuvântul…

P.S. Au trecut 12 ani de atunci. Şi tot nu am plecat… Mulţumesc, Catrinel.

Ultimele articole

Articole similare