Prima dimineaţă. Ora 3. Mă trezesc. Nu este un vis, este chiar real: sunt la Montréal. Am plecat din Bucureşti pe 2 martie 2001. O zi minunată de primăvară, soare şi miros tânăr de flori. Aveam mărţişor în piept, lacrimi şi speranţe. Am ajuns în Montréal la ora 18, în aceeaşi dată de 2 martie 2001. O lume paralelă. Zăpadă, frig, sare, cărămizi, vânt. Primirea călduroasă ne-a mai încălzit sufletele, dar decizia a fost luată de când am aterizat. Săptămâna viitoare mă întorc la Bucureşti.
Se scoală copilul. Îl culc la loc. Am prea multe gânduri. Se scoală bărbatul. Zâmbeşte palid şi spune că o să fie bine. Nu-l cred. Se scoală gazda. E veselă. Uf!!! În sfârşit, bem o cafea. E mai bine. Gazda ne vorbeşte cu înţelepciune despre metrou, străzi, acte, locuinţă… Ne uităm la ea cu admiraţie. Câte ştie… Mă scutur. Nu mă interesează. Plec acasă la mine în Drumul Taberei, în parcul meu plin de flori şi soare. Gazda ne pofteşte la o plimbare la mall.
Uimită, întreb:
– Pe frigul şi vântul asta? Este cumplit! Cum să te plimbi?
– Este fain astăzi, nu e chiar aşa frig, ne răspunde gazda.
Privesc îngrozită afară şi mi se pare că sunt la Polul Nord. Fata şi-a pierdut minţile de când stă în frigul ăsta. Îi pun rapid diagnosticul şi, cum ştiu că nu este bine să contrazici, mă supun.
Iau copilul în primire şi, cu o imensă dragoste maternă, oftez şi îi pun un fular la gură, un fular la gât, mănuşi, căciulă, glugă. Şi îl ţin în braţe. Îi dau sfatul să nu respire pe gură ca să nu răcească. Urmez drăguţa noastră gazdă.
În staţia de autobuz, multă lume. Privesc oamenii, împreună cu soţul meu. Copilul nu poate, întrucât căciula îi acoperă toată faţa. Vântul bate năpraznic şi tăios.
Omuleţii stau în staţie cuminţi, în şir indian. Nu am mai văzut asta în viaţa mea. Păi, unde este grămada din staţia mea de tramvai?… În fine, soseşte autobuzul. Gazda noastră se plasează în rând cu ceilaţi pasageri. Nu ne mai miră nimic la fata asta care, în loc să urce în autobuz, se duce în spatele cozii. Privesc jumătatea mea şi hotărârea e luată. Experienţa de bucureşteni, forţa disperării de a nu mai stă în frig, împinsul, coatele, totul ne-a fost favorabil, aşa că intrăm primii în autobuz. Prima victorie ne aduce şi primul zâmbet pe buze.
Copilul, aproape sufocat de fulare, încearcă să respire aer. Îi permitem, odată ajunşi la adăpost. Şoferul, uimit de vitejia noastră, ne spune ceva, dar noi nu înţelegem şi ne aşezăm pe scaune, fericiţi. Într-un târziu, se urcă şi gazda noastră dragă. Pe pleope are zăpadă, sărăcuţa, şi privirea-i e plină de reproş.
Ne plimbăm prin magazin. Copilul se uită fascinat. Soţul meu urmează copilul. Eu urmăresc afişele de angajare. Măcar să câştig un ban până plec în ţară. Evrika!!! Intru în patiserie şi mă îndrept hotărâtă la tejghea. Spun ce vreau, scurt, cu verbul la infinitiv. Să mă angajez.
Tânăra vânzătoare se uită uimită la mine. Scot mănuşa de piele şi îmi întind mânuţa cu manichiura cu carmin. Îi strâng mâna tovărăşeşte. O strânge şi ea, mirată. Simt că mi-am făcut o pilă la angajare. Fata mă priveşte şi îmi răspunde timidă că salariul e doar de 7 dolari pe oră. Rapid, împart cei 200 de dolari pe care îi câştigam lunar, pe postul de cadru didactic, la numărul de ore. Inima îmi tresare de bucurie. Este enorm! Gazda noastră mă trage discret de la tarabă. Ştie ea de ce…
O doamnă care îşi sorbea cafeaua îmi spune că am un palton de blană frumos. Îi răspund “C’est de la vraie nourriture“ şi îmi mângâi gulerul de nurcă. Femeia mă priveşte, uimită. Simt, din ciupitura pe care o primesc, că am greşit cuvântul…
P.S. Au trecut 12 ani de atunci. Şi tot nu am plecat… Mulţumesc, Catrinel.
