Scrisul nu este o îndeletnicire simplă, la îndemâna oricui, aşa cum li se pare unora. Nu este uşor să scrii, mai ales atunci când ideile pe care le aşterni pe hârtie ajung sub ochii a mii sau chiar a zeci de mii de oameni, fiecare cu educaţia, convingerile şi valorile sale. În afară de spirit de observaţie şi de darul de a transmite cât mai clar o informaţie, îţi trebuie şi “rezerve” consistente de bun-simţ.
Asta pentru că omul care se adresează, prin scris, unui public numeros poate influenţa modul de gândire şi atitudinea altora. Dacă ajungi să publici şi să fii citit nu înseamnă că nu poţi greşi, că eşti “autoritate în materie” sau că ai întotdeauna soluţiile potrivite pentru a rezolva o problemă socială. Oricine se poate înşela şi are dreptul să revină asupra unui punct de vedere exprimat anterior, asumându-şi o eventuală eroare de percepţie.
Dezgustător este însă compromisul. Atunci când scrii pentru a induce în eroare cu un anumit scop şi, implicit, pentru a obţine diverse foloase. Aşa cum ştiţi, presa românească, asemenea “surorilor” sale din întreaga lume occidentală, nu a fost şi nu este ferită de mizerie morală. Dar asta nu înseamnă nicidecum că fără ea ne-ar fi fost mai bine şi că am fi trăit într-un mediu mai curat. Cu toate păcatele ei, presa ultimilor ani ne-a ferit de multe smintiri. Cititorul care a ştiut să caute a găsit informaţie de calitate şi opinii corecte. Presa comunitară, pe care o răsfoiţi săptămânal, nu face excepţie, cu toate că drumul transformării ei într-una profesionistă rămâne lung şi anevoios.
Dacă astăzi aveţi o ţară în care vă puteţi întoarce oricând, în vacanţă sau cu diverse treburi, acest lucru se datorează, într-o bună măsură, şi ziarelor, revistelor, radiourilor şi televiziunilor de zarva cărora, mărturisesc, m-am cam săturat şi eu. Important este că există şi că, pe undeva, reglează jocurile de putere şi interesele de tot felul. Manipularea ar fi mult mai perfidă în absenţa presei relativ libere, iar istoria a demonstrat-o din plin.
Omul va avea întotdeauna nevoie de un ziar, indiferent de formatul acestuia, tipărit sau online. Cititul şi efortul de a descifra lumea din jur merg mână în mână. Aici, în Canada – şi în general în diaspora românească – nivelul cititorului de presă este mai ridicat decât în ţară, iar dorinţa de informare cred că e şi ea cel puţin cu o treaptă mai sus. Cei care trăiesc în străinătate sunt ceva mai relaxaţi mental, chiar dacă muncesc din greu şi se luptă pentru adaptare. Sigur, sunt şi triste excepţii, însă majoritatea contează.
În România, din nefericire, imbecilizarea socială a atins cote alarmante şi, mai grav, pare de nestăvilit. Aici se vede latura întunecată a presei postdecembriste, care a pus umărul la împingerea “căruţei” spre marginea prăpastiei.
Odată cu expansiunea Internetului, s-au dezvoltat şi “bresle” noi de manipulatori ieftini, plătiţi de partide sau de grupuri de interese, care alterează şi mai mult calitatea presei, în dimensiunea ei online. Acum, sub protecţia unor nume fictive, deseori infantile, se ridică virtual “poale în cap”, se minte cu neruşinare, se calomniază şi se strâng laolaltă tot felul de nulităţi frustrate. Asta se întâmplă zilnic pe forumuri, iar administratorii paginilor web, în goana după click-uri, sunt dispuşi să accepte orice. Şi să nu uităm că tinerii sunt cei mai expuşi acestui stil de “comunicare”, iar efectul se vede în şcoli şi pe stradă.
Prin urmare, junk-ul informaţional se adaugă acum, ca un strat gros de mizerie, peste scriitura dirijată a unor aşa-zişi formatori de opinie. Dar chiar şi aşa, prin pâcla lipsei de caracter a câtorva personaje, cititorul poate desluşi idei şi explicaţii corecte. Dacă el, cititorul, discerne între cinste intelectuală şi “bullshit” propagandistic, rolul presei este îndeplinit.
Un lucru este sigur însă: ziarul, revista, radioul şi televiziunea nu sunt de lepădat în vremurile pe care le trăim. Totul ţine de dozaj – cât anume şi ce anume administrăm minţii noastre, pentru a ne păstra echilibrul.
