De ce fugim de România

Românii stabiliţi în străi­nă­tate îşi pierd, încet şi sigur, obiceiul de a urmări ce se petrece în ţară, mai ales la nivel politic. Fi­­resc, oamenii sunt preocupaţi de viaţa lor de zi cu zi, care riscă să-i robotizeze, dar care le aduce un oarecare confort material. În plus, senzaţionalul de prost gust şi duş­mănia generală dau României aerul unei bodegi de cartier. De ce să-ţi faci sânge rău, dacă oricum nu poţi schimba nimic în bine?

Aşa par să gândească majo­ritatea celor aflaţi departe de ţară, iar sentimentul lor este întărit de părinţii, rudele şi prietenii rămaşi acasă, care le povestesc săptă­mâ­nal, pe Skype, ce se mai întâmplă “pe la noi”.

Este trist şi revoltător să observi cum oameni din generaţia ta, mulţi dintre ei frumoşi la suflet şi pricepuţi în munca lor, se în­stră­inează de România, convinşi că nu mai merită efortul de a se ţine aproape. Nu le poţi re­proşa nimic, pentru că fiecare a plătit preţul străinătăţii. Unora li s-au cicatrizat “rănile”, altora le sunt încă deschise şi îi ustură atunci când privesc în urmă. Dar asta-i viaţa, cu alegerile şi cu sacrificiile ei.

Ceea ce-i greu de priceput însă este neputinţa noastră de a face front comun pentru a ne apă­ra interesele, suspiciunea bolnăvicioasă cu care ne privim unii pe alţii şi, de ce să nu o recunoaştem, invidia ascunsă care răbufneşte periodic, pe principiul “să moară şi capra vecinului”. Nu mă refer neapărat la ce se întâmplă cu ro­mânii din Canada, deşi probabil că aţi recunoscut câteva linii din “portretul robot” al conaţionalului nostru cu care nu aţi dorit să vă întâlniţi în străinătate, dar care v-a ieşit în cale.

Am mai scris în acest spaţiu câte ceva despre deplasarea mea la Barcelona, în ianuarie 2012, la o întâlnire cu românii din Spania. Mă gândesc că n-ar fi rău să vă mai ofer nişte elemente, mai ales că sunt simptomatice în privinţa diasporei noastre.

În Spania, ca şi la Montréal, perfor­man­ţele sportive ale Nadiei Comăneci nu au fost uitate nici după 35 de ani. Până în urmă cu aproximativ un deceniu, era o mândrie să le spui ibericilor că vii din “ţara Nadiei”. Între timp, lucrurile nu mai stau deloc aşa.

Conaţionalii noştri de acolo sunt apreciaţi în universităţile şi în clinicile medicale unde lucrea­ză, însă, ca un blestem, au o ima­gine proastă. Televiziunile locale se întreceau, până nu de mult, să pună pe seama românilor săvâr­şi­rea a fel şi fel de infracţiuni. Asta în timp ce zeci de mii de românce făceau curăţenie în apartamentele spaniolilor sau le îngrijeau bă­trâ­nii şi se bucurau de încrederea deplină a acestora. Alte zeci de mii – sau poate chiar sute de mii – de români lucrau în construcţii, în spitale sau în şcoli. Nu s-a auzit de plângeri şi nemulţumiri în privinţa celor care veneau din “ţara Nadiei”, în speranţa unui trai mai bun. Mi-a spus-o chiar Aurel Bunda, protoiereul Proto­popiatului de Catalunya, Aragon şi Insu­le­le Baleare, aşadar un preot or­todox român din Barcelona.

“Atât timp cât nu vom fi uniţi, glasul nu ne va fi auzit. Primarii localităţilor în care am mers mi-au spus că ei ar vrea să-i ajute pe români, dar că aceştia nu se implică în proiecte”, a afirmat şi Preasfinţitul Timotei, episcopul ortodox român al Spaniei şi Portugaliei.

Ierarhul susţine că imigranţii noştri nu şi-au dezvoltat simţul voluntariatului, fapt ce îi pune în inferioritate faţă de alte comuni­tăţi. Românii cu studii superioare, care le-ar putea preda copiilor limba maternă, istoria şi geografia ţării din care provin, nu se înghesuie să o facă.

Aşadar, ne lovim din nou de problema individualismului şi nu ştiu în ce măsură mai putem invo­ca aici “greaua moştenire” de dinainte de ‘89.

Acelaşi episcop ortodox ne spune de ce. “De pildă, ruşii se arată mult mai uniţi şi îşi conser­vă cu grijă identitatea naţională, învăţându-şi copiii cine sunt. Au înţeles că împreună sunt o pute­re”, a explicat Preasfinţitul Timotei, care a slujit vreme de trei ani în Franţa, la o mănăstire ortodoxă rusă.

Despre sprijin din partea autorităţilor de la Bucureşti pentru comunitatea românească din Spania, care număra aproape un milion de oameni, nici nu a putut fi vorba. Ba, dimpotrivă: telefoa­ne “trântite în nas”, tergiversări în eliberarea unor documente şi taxe consulare mari (50 de euro pentru te miri ce hârtie). Cel puţin aşa spuneau oamenii cu care am stat de vorbă la conferinţa “Şanse egale într-o Europă unită”.

Acum, dacă găsiţi unele asemănări între cele de mai sus şi ceea ce aţi trăit în Canada, să ştiţi că nu e vina autorului articolului de faţă. Dar poate că ar trebui să vă întrebaţi de ce ruşii, grecii sau italienii, ca să nu mai vorbim de reprezentanţii unor naţiuni “mai vestice”, reuşesc să arate că există, în vreme ce noi ne zbatem în semi-anonimat.