Sunt într-un război al nervilor cu o funcţionară de la banca Tatra. Una tânără, blondă şi arătoasă, care vorbeşte bine englezeşte şi care are mereu un zâmbet glacial lipit pe faţă. Îmi plătesc factura lunară de la UPC, furnizorul de TV şi internet, la ghişeul sucursalei unde lucrează ea.
Vreau să plătesc cash. În mod surprinzător, îmi cere un act de identitate. Zic surprinzător pentru că mi-am declarat intenţia să dau bani, nu să cer. Îi dau permisul auto din Québec. Iarăşi, în mod surprinzător, îmi cere un alt act, pentru că, îmi spune, permisul auto nu e un act pe care banca l-ar putea lua în considerare. Aşa că scot paşaportul. Atunci, tot în mod surprinzător, ea îmi spune că operaţiunea bancară nu e gratuită, ci costă 1,5 euro.
Acest dialog s-a repetat de 3-4 ori până acum şi n-ar mai trebui să aibă ceva surprinzător pentru mine. De fapt, cu prezentarea invariabilă a paşaportului m-am resemnat. O dată, când nu-l aveam cu mine şi mi-am încercat iar norocul cu permisul auto din Québec, am răbufnit într-un fel care nu-mi face onoare. I-am spus: “În Canada, permisul auto e un act de identitate cât se poate de valid. Dacă nu-l ai, nu exişti!” Aveam în cap experienţa mea din Statele Unite, unde situaţia, dacă nu locuieşti în Manhattan, cam aşa este. Ea mi-a spus: “În Slovacia nu-i aşa”. Însă, luna trecută, s-a întâmplat ca o altă funcţionară să se ocupe de factura mea, iar ea nu mi-a solicitat plata de 1,5 euro.
La ultima trecere, am lăsat-o pe funcţionara inamică să-mi imprime chitanţa cu adaosul de 1,5 euro, apoi am atacat: “Sunteţi sigură că trebuie să plătesc operaţiunea bancară? Data trecută, colega dumneavoastră nu mi-a cerut acest lucru”. M-a contrazis, apoi mi-a cerut chitanţa de atunci. N-o aveam, aşa că am plecat nervos, promiţând că i-o aduc data viitoare.
Eram într-o pauză de prânz. Întors la birou, am stat de vorbă cu Boris, un tânăr inginer, pe tema muncii lui. Trebuie spus că Boris e lent. De obicei, caut să înţeleg ce-l împiedică să fie sprinten şi încerc să-l ajut. De data asta, l-am pugilat cu serie de observaţii zeflemitoare, chiar dacă reuşise să facă ceva bun. “Sunt surprins. De două săptămâni ţi-am spus să faci aşa, iar tu ai făcut mereu altfel. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar de data asta ai reuşit!” Şi tot aşa… Boris a încasat loviturile în tăcere, cu o faţă tristă. Poate că ar fi bine pentru noi amândoi să-l iau cu mine la ghişeul băncii Tatra, să afle el ce-i în capul scorpiei blonde.
***
Iarăşi o pagină de carnet slovac în care Slovacia vrea cu greu să se arate. Aşa că apelez la lista faptelor diverse care mi-au reţinut atenţia în ultima vreme.
De la I. C., un poet cunoscut de mine de la Montréal, unul menţionat cândva relativ frecvent de Sake în jurnalul ei, îmi soseşte şi mie un mesaj pe E-mail, cu Subject-ul: “un nou videoclip cu citatele mele”. Nu mă înghesui să consult legătura de internet ataşată, dar mesajul mă lasă reveur şi determinat să fac o investigaţie pe tema cuvântului “citat”.
Din experienţa mea de cititor de reviste literare, am rămas cu impresia, poate greşită, ori doar neadecvată timpurilor prezente, că autocitarea se face numai constrâns de împrejurări şi trebuie însoţită, automat, de scuze adresate cititorului. Conform acestei logici, anunţul poetului ar fi trebuit să fie: “un nou videoclip cu citatele mele, însoţit de scuzele de rigoare”.
