Pe 21 septembrie am ajuns la Sighet, într-un grup de patru. Printre noi, un producător de film, român-evreu-canadian, foarte “bon viveur”, care le ştia şi le critica pe toate, şi care, din timp în timp, lansa o explicaţie care se potrivea, în mod voit, ca nuca în perete la cele discutate de noi toţi: “Ştiţi de ce? Pentru că noi stăpânim lumea!”
Vorbea verde, stimulat de un alt membru al grupului, un jurnalist român-francez, la fel de “bon viveur”, dar care nu critica chiar tot ce vedea. Stimulat, totodată, şi de zâmbetul între complezent şi stoic al tinerei profesoare care ne însoţea, organizatoare de bază a acelui eveniment cultural de la Baia-Mare, un “simpozion de studii canadiene”, la care tocmai participaserăm cu toţii.
La Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, producătorul n-a privit deloc necritic la cele expuse.
S-a interesat dacă preoţii ortodocşi au dat un număr semnificativ de victime, ştiut fiind că Biserica Ortodoxă s-a acomodat relativ bine la noul climat politic al ţării. Ghidul, un tânăr sfios, jumătate ungur, jumătate român, i-a răspuns, argumentat cu cifre, că da.
S-a arătat intrigat de statutul de victimă acordat lui Radu Gyr. Ghidul nepricepând din prima de ce ar fi fost altfel, am spus eu că atitudinea şi faptele condamnabile ale lui Gyr ţin de o altă perioadă istorică. Producătorul, cu un deget ridicat, şi-a manifestat iluminarea: “Aaaaa!”.
În faţa unui panou cu poze ale clădirilor din Bucureşti deţinute de Miliţie şi de Securitate, a pus degetul pe o fereastră de la ultimul etaj al uneia dintre ele. “De la fereastra asta a fost aruncat în stradă bunicul meu.” Aş spune că era clădirea Poliţiei Capitalei, pe latura ei dinspre strada Eforie. Producătorul s-a îndepărtat repede de panou, nedându-mi prilejul să cer detalii. Crima de care vorbea, am bănuit, se petrecuse în timpul guvernării legionare.
La casa memorială Elie Wiesel am găsit uşa încuiată, însă un număr de telefon lăsat la vedere i-a permis producătorului să cheme curatorul. L-am aşteptat o oră, într-un restaurant învecinat.
Elie Wiesel s-a născut evreu român – în septembrie 1928, la Sighet – şi a fost trimis la Auschwitz, împreună cu întreaga familie, ca evreu ungur – în mai 1944, tot din Sighet. Casa, naţionalizată sub comunişti, nu mai păstrează nimic din mobilierul care a aparţinut familiei Wiesel. Nici nu a fost ultimul lor domiciliu, înaintea deportării, ei fiind atunci deja mutaţi într-unul dintre cele două ghetouri ale oraşului.
Producătorul a amintit, într-o doară, că românii nu-l prea iubesc pe Wiesel. Aveam şi eu această idee, a supărării pricinuite de faptul că Wiesel n-ar fi evidenţiat cândva, undeva, amănuntul responsabilităţii Ungariei, şi nu a României, în deportarea lui şi a celorlalţi 12 mii de evrei de la Sighet.
Întâmplător, eram opriţi în faţa unei hărţi arătând o Românie fără o felie mare de Ardeal şi extinsă dincolo de Nistru, până la Bug. Cu un deget înfipt în partea de Ardeal care nu mai era a noastră, am zis: “Ce s-a întâmplat aici a fost responsabilitatea Ungariei, nu?” Curatorul, aflat şi el pe-aproape, m-a aprobat. Iar apoi, măturând cu palma toată Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, am adăugat: “Iar
a României, pentru ce s-a întâmplat aici, nu?”
Pe drumul dintre Sighet şi Baia-Mare, tânăra profesoară a adus vorba de casa socrilor ei, aflată într-o comună din zonă. Am amintit şi eu de casa mea din Muscel, moştenire de la bunicii paterni. Producătorul s-a minunat: “Cum se face că numai eu n-am o casă la ţară?” I-am spus părerea mea – că, în România, numai cine deja a vândut-o nu are una. Mi-a răspuns că el n-a avut ce vinde. I-am spus că părinţii lui au vândut cu siguranţă una. Mi-a răspuns că nici părinţii lui n-au avut ce vinde. Şi iar n-am avut îndrăzneala să vin cu întrebări.
În intervalul, scurt, care a trecut de atunci, m-am lămurit ce-a fost cu amintita supărare a românilor pe Elie Wiesel. În 2004, Wiesel a condus acea comisie organizată de guvernul României şi dedicată evaluării părţii noastre de vină în istoria Holocaustului. Falsa problemă a responsabilităţii pentru deportările de la Sighet a fost folosită de unii români verzi (la creier) pentru a pune la îndoială concluziile raportului final rezultat, unele care ne scot cu mâinile mult mai pătate cu sânge de evreu decât ne obişnuiserăm noi să ne credem.
