Studenţii şi lichelele de stat

România exportă inteligenţă, în sensul că o dă pe gratis ţărilor din Vest. Vi se pare cunos­cută această văicăreală? Eu sunt sigur că aţi auzit-o de nenumărate ori, mai ales din gurile urât miro­sitoare ale aşa-ziselor persoane publice de la noi. Ideea a fost pre­luată din presa autohtonă a ultimilor ani, care, cu toate păcatele ei, mai nimereşte şi câte o ştire sau câte o dezbatere serioasă.

Într-adevăr, România este în plină hemoragie de oameni tineri şi capabili să-şi facă bine treaba, însă asta nu preocupă pe nimeni dintre cei pe care ar trebui să-i preocupe. Nici măcar nu se ştie numărul exact al celor care studiază în străinătate, ca să nu mai vorbim despre conaţionalii noştri care sunt prestatori de munci căutate în lumea civilizată.

Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS) spune că avem peste 50.000 de tineri care învaţă dincolo de graniţele ţării, în vreme ce câteva ONG-uri de la Bucureşti susţin că n-ar fi mai mulţi de 22.000. De unde această diferenţă? Păi dacă Institutul Na­ţional de Statistică n-a fost în stare să ne comunice mai devre­me de un an şi nouă luni rezulta­tele recensământului din octom­brie 2011, de ce vreo altă insti­tu­ţie a statului să se învrednicească să centralizeze datele despre tineri?

În fond şi la urma urmei, la ce sunt buni studenţii din străină­tate pentru politicieni? Nu pot fi manipulaţi aşa de uşor la vot şi, colac peste pupăză, reprezintă o potenţială ameninţare la adresa incompetenţei şi a nepotismului. Dacă le trăsneşte prin cap, când­va, să se întoarcă acasă în număr mare? Ar putea zdruncina din temelii şandramaua lichelismului, clădită cu “trudă” în două decenii. Aşa că, mai uşor cu “inteli­ghen­ţia”, avem alte priorităţi!

Ca să vedeţi că fricile celor care dau cu România de gard de ani buni nu sunt deloc neîntemeiate, am să vă prezint rezultatele unui sondaj al LSRS, realizat anul trecut pe un eşantion de 1.061 de studenţi. 73% dintre ei ar dori să revină în ţară dacă angajatorii de acasă (inclusiv admi­nistraţia publică!) le-ar oferi pers­pective de carieră şi un salariu din care să poată trăi (23% s-ar întoarce şi pentru un venit lunar în jur de 500 de euro). 52% dintre respondenţi s-au declarat tentaţi să revină în Româ­nia pentru familie, iar 38% pentru prietenii pe care i-au lăsat în urmă.

Nu uitaţi că discutăm despre oameni cu vârste până în 30 de ani, în multe cazuri. Cei care şi-au întemeiat o familie şi au copii mici cântăresc cu totul altfel varianta revenirii în ţară. Atmosfera socială se degradează continuu în marile oraşe, şcolile nu sunt sigure, locurile de muncă în diverse specializări occidentale fie lip­sesc, fie sunt prost plătite. La toate acestea se adaugă “picioa­rele pe sub masă” date absolvenţilor de universităţi străine care încearcă să pătrundă în admi­nistraţia românească.

Vă reamintesc că ţara noastră de origine este printre puţinele (dacă nu singura) care a trimis la studii tineri, pe bani publici şi cu angajamentul scris că vor reveni în administraţie, iar după absolvire i-a (re)trimis la plimbare, cu studiile lor cu tot. Autorităţile centrale au cheltuit şase milioane de euro, între 2004 şi 2006, finanţând studiile în stră­inătate a 150 de tineri cărora trebuia să li se asigure posturi de ma­nageri în instituţii de stat. Formaţi în cadrul unor universităţi renumite, cei 150 au constatat, la întoarcerea în Româ­nia, că instituţiile publice nu au nevoie de ei şi că sunt eliberaţi de orice obligaţie în raport cu statul.

Despre aceşti tineri se mai aruncă o vorbă în campaniile electorale şi poate atunci când se iveşte ocazia de a-i ataca pe cei de la putere, indiferent de culoa­re, pe tema olimpicilor la mate­-matică, fizică, etc. În rest, tăcere. O tăcere complice, pentru că absolut toţi cei care au trecut pe la Palatul Victoria şi-au instalat ţuţării în posturi călduţe, aflate la discreţia politrucilor.

Cele de mai sus reprezintă doar o fărâmă din dramele sufle­teşti care se consumă departe de România şi care nu interesează aproape pe nimeni la Bucureşti. Asta tocmai acum, într-o perioa­dă în care avem nevoie de specia­lişti adevăraţi pentru “a urni că­ruţa” din desfundăturile crizei europene şi pentru a o proteja de pietrele aruncate în direcţia noas­tră de către “partenerii” din UE.