Acum o să sărim puţin la anul de graţie 1968, în vara căruia părinţii mei au reuşit să facă prima ieşire peste hotarele ţărilor comuniste (mai fusesem, în 1966, prin ţările lagărului comunist – Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi R.D.G. -, dar de data asta era o excursie adevărată). Şi bineînţeles, subsemnatul făcea parte din echipaj. Asta pentru ca să văd – dacă mă ţin de învăţătură (reuşisem cu brio la admiterea în liceu) şi mai las încolo muzica asta fără de viitor – de ce aş putea avea parte. De alte excursii, bineînţeles, că de evadat din raiul comunist nici nu ne trecea prin cap.
Evident că aşteptam cu nerăbdare marea aventură. Cu cât se apropia plecarea, cu atât îmi creştea nivelul de excitaţie. Visam cu ochii închişi sau deschişi. O astfel de aventură cerea, desigur, eforturi financiare serioase, chiar pentru un cuplu de medici, ca să nu mai vorbim de preparative. Cu schimb valutar foarte limitat, chiar dacă tatăl meu era prieten apropiat cu directorul băncii, trebuia să luăm cu noi o cantitate cât mai mare de alimente.
La vremea aceea aveam un Fiat 1300, iar tata a avut ideea fantastică de a lua şi nişte canistre mari, pline cu benzină, pe care le-a securizat cumva pe portbagajul de deasupra maşinii – producţie autohtonă, la negru, pe la nişte tinichigii de la garajul partidului… Şi ce fuduli mai eram de idee! Nu ştiu nici până în ziua de azi cum de n-am luat foc – că doar era vară şi căldură berechet – şi cum am trecut prin toate punctele de frontieră fără nici cea mai mică problemă. În ziua de azi, aşa ceva ar fi absolut de neimaginat.
După ce am încărcat (mai bine zis supraîncărcat) Fiat-ul, abia mai aveam un mic spaţiu pe bancheta din spate. Eram însă într-al şaptelea cer. Un singur lucru aveam în minte: am să văd cu siguranţă nişte instrumente adevărate, iar, cu puţin noroc, poate nişte discuri adevărate şi nişte muzicieni adevăraţi… Dar poate şi nişte “hippy”… Waw! Rotiţele mi se învârteau în cutia cu gânduri cu o viteză nebună.
Nici nu ştiu când am străbătut Ungaria, dar, odată trecuţi în Austria, TOTUL s-a schimbat! Ce curăţenie, ce civilizaţie, ce autostrăzi! Parcă eram pe o altă planetă. Toţi trei priveam muţi peisajul şi încercam să ne adaptăm şocului. Auzisem noi de Vest, bineînţeles, dar primul contact a fost devastator… Şi nu numai pentru mine. Până aproape de Viena, nu-mi aduc aminte să fi deschis cineva gura, decât ca să bea apă. În Viena, tata avea o conexiune, ca şi în alte câteva locuri. Pacienţi sau cunoştinţe cu rude în străinătate. Târgul era că rudele ne găzduiau şi ne dădeau o sumă de bani, iar la întoarcere părinţii îi rambursau pe cei din ţară. Era tare “bătrânu”, cum începusem să-l poreclesc pe ascuns. Nu ştiu cât timp i-a luat să planifice excursia, dar ştiu că am rămas impresionat de felul în care se descurca. Pe lângă conexiunile de mai sus, ştia să-şi facă o grămadă de prieteni, pe oriunde mergeam. De pildă, în Germania, ne-am pus cortul lângă o parcare de pe “autobahn”, lucru interzis prin lege. Dar noi eram absolut ignoranţi la legile lor şi cu fonduri extrem de limitate… Doar nu era să pierdem timp, bani şi benzină căutând un camping?!
Un bun samaritean s-a gândit totuşi să ne atragă atenţia. Hmmm! Nu ştia în ce a intrat. Tata, după o zi de condus, avea un chef grozav de-o palincă şi n-avea cu cine. Nici mama, nici eu nu eram candidaţi. Măgăreaţa a căzut aşadar pe bietul Fritz, care, o jumătate de oră mai târziu, înţelegea româneşte, în timp ce tata îi recita: “Ich vous donne mein numero de telefon”. În timp ce mama şi cu mine încercam să dormim în cort, afară în noapte, la lumina lanternei, vorbind un esperanto improvizat, papa şi Fritz au devenit cei mai buni prieteni din lume.
Auzind de unde suntem, Fritz ne-a umplut de cadouri: aparat foto, de filmat, casetofon. Pe acesta din urmă am pus eu lăbuţa şi mi-a devenit prieten nedespărţit, pentru multă vreme… Pe lângă multe alte cadouri, Fritz ne-a mai dat şi câteva sute de mărci – foarte importante, după cum vom vedea.
Nici sosirea unei patrule de polizei nu a reuşit să le strice cheful celor doi. Fritz i-a şcolit: că nu se poate să ne amendeze, că suntem scăpaţi din lagărul comunist şi ar fi o ruşine pentru Deutschland. Aşa că ăia au bătut în retragere şi am scăpat de amenda pe care sigur o primeam dacă nu era Fritz. Bineînţeles că, mai târziu, Fritz ne-a făcut o vizită în România, unde iar a făcut-o lată de câteva ori, cu tata.
Dimineaţă, cei doi şoferi mahmuri şi cu puţine ore de somn la bord au pornit fiecare în drumul lui. Nu-mi scăpase faptul că Fritz îi dăduse câteva sute de mărci lui papa. Următorul stop fiind Karlsruhe, ca să scape de gura mea, părinţii au decis că, în sfârşit, o să vizităm un magazin de muzică. Oh, la, la! Visul unei zile de vară…
Când am intrat, cred că am fost la un pas de leşin. Febră am făcut precis, lucru care a lucrat în favoarea mea. Am văzut pentru prima oară ghitări Fender, Gibson, amplificatoare Marshall şi Vox, Selmer, pedale Wah şi câte şi mai câte… Parcă murisem şi eram în Rai.
