Da, sunt român şi apoi stelist. Adică susţinător al echipei de fotbal care, în mai 1986, a câştigat Cupa Campionilor Europeni, făcându-i pe români să uite mizeria morală şi materială în care trăiau.
Atunci eram copil şi visam să ridic deasupra capului, într-o bună zi, Cupa Campionilor, purtând tricoul Stelei. Să nu mă judecaţi prea aspru, pentru că acum unii visează să ajungă pompieri sau Spider-Man… Mărturisesc că la marea finală am adormit înainte de sfârşitul meciului, însă în dimineaţa următoare, privirea bunicului meu, care îmi păzea mereu somnul, mi-a dat de înţeles că “Steaua mea” a răsărit la Sevilla. Duckadam, Lăcătuş, Balint, Ienei şi compania deveniseră într-o noapte, şi nu peste noapte, legendele generaţiei mele. Totuşi, înainte de a fi stelist, sunt şi astăzi român.
Lucreţiu Pătrăşcanu, un “mare” lider al regimului bolşevic instaurat în ţara noastră după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost executat prin împuşcare pentru că, la Cluj, a îndrăznit să spună public că înainte de a fi comunist e român. Cred (sper!) că astăzi este mai puţin grav să te declari român şi apoi stelist…
De obicei, nu scriu despre fotbal pentru că îi ştiu pe mulţi cu capete ţuguiate şi minţi odihnite care şi-au făcut o profesiune din asta. Şi – culmea! -, trăiesc bine ca scribălăi, într-o Românie îngenuncheată şi la propriu, şi la figurat.
Dar “să intru în problemă”: acum aproximativ trei săptămâni, echipa de fotbal Steaua Bucureşti, campioana României, a ratat calificarea în grupele UEFA Champions League (fostă Cupă a Campionilor Europeni) în favoarea unei echipe bulgăreşti, născute din cenuşa tranziţiei de la sud de Dunăre şi din moftul miliardarilor de carton “cu ceafa groasă”. Nimic surprinzător, dată fiind situaţia: vânzarea celor mai valoroşi jucători stelişti la echipe din Occident şi căpuşarea financiară a clubului de către un neavenit, aflat momentan în puşcărie. Aşadar, un club a cărui istorie continuă să fie terfelită de către scursurile unui sfert de secol de gheenă naţională.
Şi acum ajung să explic de ce m-am apucat să scriu despre un meci de fotbal, considerat adesea un fapt divers. Poţi ţine cu orice echipă de fotbal, baschet, baseball sau oină, fără a avea cineva dreptul să-ţi reproşeze ceva. E o alegere personală, o chestie subiectivă, un gust care nu se discută şi nu se dispută altfel decât în termeni civilizaţi. Romanii au zis-o şi rămâne perfect valabilă şi astăzi: “De gustibus et coloribus, non disputandum” (Gusturile şi culorile nu se discută). Te privesc şi ne privesc pe fiecare în parte!
Necazul vine atunci când, dintr-o chestie de gust personal ies la iveală, din străfundurile oamenilor, cele mai scârboase trăsături. În cazul de faţă bucuria unora, acompaniată de plescăit de buze unsuroase şi salivă stătută.
A pierdut o echipă românească şi “rivalii” (români) se grăbesc să “ude” evenimentul. Mai mult, un jucător român de la echipa adversă, ex-component al lui Dinamo, a fost artizanul marii victorii a bulgarilor. Ce a urmat, vă puteţi imagina: confetti, şampanie şi… o propunere de acordare a cetăţeniei bulgare “eroului” care a contribuit decisiv la eliminarea unei echipe din ţara sa de origine. Tipic balcanic. În România lui Victor Ponta şi a Elenei Udrea, acelaşi entuziasm în rândurile duşmanilor Stelei. Nu contează că această eliminare le-ar putea afecta, în viitor, echipele de suflet, care vor spera să acceadă la fazele superioare ale cupelor europene.
Un asemenea meci de fotbal scoate la iveală bolile de care suferim ca naţie, de vreo câteva zeci de ani: prostia şi sora ei bună, răutatea gratuită. Moartea caprei vecinului este mai importantă decât propria bunăstare.
Mai pot trece cu vederea o asemenea atitudine în Italia sau în Spania, acolo unde jumătate din echipele înscrise în Il Calcio şi în Primera Division joacă în Cupele europene, făcând cea mai eficientă diplomaţie pentru ţara lor. La noi, însă, fiecare punct realizat de o echipă românească în Cupele europene creşte coeficientul UEFA al ţării, coeficient de care pot profita, la un moment dat, toate celelalte cluburi angrenate în competiţia internă. De pildă, dacă Universitatea Craiova, Rapid sau Dinamo se vor clasa pe primele locuri ale campionatului în anii viitori, performanţele sau contraperformanţele de astăzi ale Stelei în UEFA Champions League le vor duce sau nu în cupele europene, le vor adăuga sau nu meciuri preliminarii pentru a ajunge în elita fotbalului. Prin urmare, este în interesul tuturor ca echipele româneşti aflate astăzi în Cupele europene să iasă victorioase în confruntările cu echipe străine şi să acumuleze puncte.
Cum este în interesul tuturor ca banii câştigaţi din asemenea competiţii (vorbim de zeci de milioane de euro) să fie folosiţi în România, pentru construirea unor baze moderne de antrenament şi pentru creşterea unor noi generaţii de sportivi.
Un Lucian Bute sau o Simona Halep, de pildă, sunt “accidente” ale sportului românesc, nicidecum produse ale acestuia.
E valabil şi în fotbal, acolo unde cancerul este generalizat: sărăcie şi corupţie la nivelul centrelor de copii şi juniori, mafie la nivelul forurilor reprezentative, mediocritate în meciurile internaţionale.
Un joc bun al unei echipe româneşti într-o competiţie europeană ne reaşează pe hartă, într-o perioadă în care ieşim în evidenţă doar prin infracţiunile comise în afara graniţelor de cetăţeni români de diverse etnii. Iată importanţa de astăzi a sportului, pe care puţini o înţeleg.
