Ducu Bertzi: M-am gândit mult, în ultimii ani, să plec din ţară

Ceea ce veţi citi mai jos nu este un interviu. Este un dialog cu un artist român care a avut mereu un mesaj de transmis prin muzică şi cuvânt. Doam­nelor şi domnilor, înain­te de Crăciun, vă invit să-l descoperiţi pe omul Du­cu Bertzi, sincer şi agreabil, asemenea cântecelor sale. Sau, altfel spus, vă propun să căutăm împreună o fărâmă din “Ro­mâ­nia noastră”. Aşa cum am căuta o “Floare de colţ”.

George Rădulescu: Aţi simţit vreo diferenţă, pe scenă fiind, între modul în care rezo­nează publicul format din români aflaţi în străină­tate faţă de publicul din ţară?

Ducu Bertzi: Este o mare diferenţă! Românii aflaţi în străinătate te primesc cu entuziasmul celui care nu şi-a văzut de mult un prieten drag. Bucuria reve­derii după mult timp. Şi e normală această reacţie, fiindcă le aduc de acasă amintirile pe care le-au lăsat acolo…

Îmi spuneaţi, prin 2012, că v-a impresionat căldura sufletească emanată de românii din Calgary în timpul spectacolului. De atunci aţi mai umblat prin lume. Ce experienţe interesante aţi mai avut?

După Calgary 2012, am mai fost la Praga, la Melbourne, la Brisbane, la Auckland. Cu cât eşti mai departe de casă, cu atât emoţia reîntâlnirii este mai mare. În Australia şi Noua Zeelandă am avut timp mai mult să stau printre ai noştri. Mi-au spus de bucuriile şi de necazurile lor, de faptul că TOŢI se aşteptau ca, acolo unde merg, românii să se ajute între ei…

V-aţi gândit vreodată, înainte sau după 1989, să părăsiţi definitiv România?

M-am gândit, dar nu atât de mult ca în aceşti ultimi ani. Am tot mai mult sentimentul zădărniciei, al dăruirii în van. Încerci să construieşti, să fii pozitiv şi vezi că tot mai puţini pun preţ pe ceea ce faci. Eu am fost altfel construit de ai mei, de acasă. Lucrurile de valoare nu mai au preţ, cuvântul dat e o iluzie, oame­nii alunecă periculos într-o mlaştină din care nimeni nu mai iese curat.

Acum, la început de decembrie, pa­re să se ivească o speranţă. Dar nu am avut o spe­ranţă şi acum 25 de ani? De aceea am stat în România, convins că voi participa la construcţia unei lumi mai bu­ne, nu atât pentru mine, cât pentru copii mei. Acum le spun “Plecaţi!” şi mă doare sufletul că trebuie să recunosc asta. Nu trebuia să mă întrebi… M-ai întristat.

Dacă ar fi să faceţi, în câteva cuvinte, “portretul robot” al românului plecat din ţară, care ar fi acesta?

Un luptător romantic. Ştie că pleacă la o luptă pe un tărâm necunoscut, dar în acelaşi timp ochii îi sunt umezi când vorbeşte de ţara lui, care l-a făcut, dar nu a ştiut să-l respecte.

De unde vine dezbinarea asta teribilă în rândul românilor?

Foarte mulţi români stabiliţi în străinătate sunt uluiţi de “ajutorul” pe care îl primesc de la confraţi. Poate că, încet-încet, lucrurile se vor schimba. M-a bucurat să-i văd uniţi pentru prima oară anul acesta, la alegeri.

Am fost mândru de ei şi îmi venea să-i îmbră­ţişez pe toţi, din întreaga lume, pentru modul în care au dat un semnal că “Acasă, aşa nu se mai poate!”. A fost un strigăt de genul “Nu vă mai bateţi joc de ţara asta!”. Eu sper că acest semnal îi va uni pe românii de pretutindeni. Acum au descoperit că toţi gândesc la fel şi ăsta e un semn pentru o viitoare solidaritate puternică.

Resimte România efectele manelizării şi în plan social sau doar în materie de gusturi?

În ultimii zece ani ne-am manelizat pe toate planurile. Social, politic, unde cauţi, găseşti semne de degradare evidente. Acum “dirijorul” se retrage, dar “instrumentiştii” se mută, încet-încet, cu experienţa câştigată în concerte îndoielnice, spre alte “scene”, mai curate, mai luminate! Dar mai există şi o oază de speranţă. Ea nu a murit în toţi aceşti ultimi ani. Încă sunt oameni de calitate care cred că fiecare poate face câte puţin, dar bun pentru societate.

Poate un artist precum Victor Socaciu să facă faţă unei funcţii în diplomaţie, precum aceea de consul general la Montréal? Au fost şi sunt voci ca­re critică puternic numirile pe criterii strict politice.

Îl ştiu pe Victor Socaciu de foarte mulţi ani. Ceea ce îl caracterizează este, în primul rând, echilibrul. L-am văzut în multe situaţii grele şi a ştiut să treacă peste ele fără a demola în jur totul. În plan social, are o mare experienţă în a lucra cu oamenii. El iubeşte oamenii, îi respectă şi sunt convins că va fi alături de românii din Montréal.

În ceea ce priveşte numirile politice, poate că unii au dreptate să nu fie de acord. Sunt tineri care se pregătesc pentru administraţie internă, externă, iar ei merită un loc în sistem. Pe de altă parte, pe funcţiile de conducere există această practică în lume, de a numi oamenii politic. Cel mai bun exemplu îl dă profesorul democraţiei, “Unchiul Sam”: priviţi numirea de ambasador din Ungaria, de acum câteva zile!

Important este altceva: că eşti numit politic sau nu, trebuie să nu uiţi că, acolo unde eşti, trebuie să reprezinţi cu cinste ţara care te-a trimis şi să-i serveşti pe cei care au nevoie de sprijinul tău.

Ca un exerciţiu de imaginaţie, dacă aţi avea putere decizională, ce aţi face prima dată pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor?

În plan legislativ, legea votului electronic. În plan administrativ, i-aş da fiecărui reprezentant al României plecat în străinătate câte o plăcuţă pe care să şi-o pună pe birou. Pe acea plăcuţă aş scrie să nu uite că trebuie, în orice moment, să-şi ajute semenii aflaţi departe de ţară. Unii o fac şi fără a avea o asemenea plăcuţă – am cunoscut mulţi – dar alţii sunt mai “uituci”.

Ce aţi vrea să nu vi se mai întâmple în 2015, în plan social, din ceea ce vi s-a întâmplat anul acesta?

Ce a fost în 2014 e aproape de domeniul trecutului. Cred că mi s-au întâmplat şi am făcut mai multe lucruri bune decât rele. Iar “cele rele” – vorba cântecului – să se spele! Dacă am făcut ceva nepotrivit, îmi cer scuze, iar pe cei care mi-au făcut rău i-am iertat deja. Îmi doresc un 2015 absolut normal. O fi posibil? Sper.