Ca şi altora, nici mie nu-mi place să merg „în turmă” şi să mi se subestimeze inteligenţa, indiferent cât de sofisticate ar fi metodele de prostire. Şi asta mai ales atunci când la mijloc sunt tragedii, cu implicaţii naţionale sau cu efecte globale. Trăim într-o lume din ce în ce mai complicată, în care răul şi manipularea se infiltrează chiar şi acolo unde ai crede că n-au cum.
În ultimele săptămâni am avut parte de două carnagii, unul la Bucureşti, altul la Paris. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte substantivul neutru „carnagiu” (sau „carnaj”) ca „ucidere în masă, măcel, masacru”, adăugând între paranteze precizarea „franţuzism”, ca o ironie a sorţii.
Ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti a fost un măcel generat de impostură. S-a încercat şi de această dată metoda prostirii pe faţă, prin prezenţa „la faţa locului” a personajului caragialesc Gabriel Oprea, fost vicepremier în cabinetul Ponta şi om de încredere al regimului Băsescu-Udrea. Individul spera să acopere cu trupurile carbonizate ale unor tineri nevinovaţi sicriul de abia îngropat al unui poliţist din coloana sa oficială. Coloană oficială care se pare că-l deplasa frecvent pe ruta cârciumă – salon de cosmetică – partid – guvern. Din fericire, şmecheria ieftină n-a mai ţinut, iar ieşirea spontană a oamenilor în stradă a măturat de la putere un prim-ministru şi un guvern cu (prea) multe bube-n cap. Mărturiile celor implicaţi în nefericitul eveniment de la clubul Colectiv ne arată încă o dată dimensiunea reală a minciunii promovate ca politică de stat: reacţie tardivă a autorităţilor, lipsă de coordonare la nivel central, încercări de a profita politic de pe urma unor nenorociri.
Ca întotdeauna, oamenii obişnuiţi au dat dovadă de solidaritate şi, în unele cazuri, de eroism: medici, asistente, pompieri, simpli trecători au făcut ce-au ştiut mai bine pentru a limita proporţiile tragediei.
Odată risipit mirosul morţii şi oarecum domolit sentimentul de revoltă al mulţimii, au (re)început „jocurile strategice”: canalizarea scârbei cvasigenerale faţă de sistem împotriva Bisericii Ortodoxe Române (atenţie!, nu neapărat împotriva Patriarhului) şi inocularea ideii că avem „societate civilă” şi „tehnocraţi”. În realitate, Biserica Ortodoxă Română nu (mai) are nimic de-a face, în plan spiritual, cu ierarhia sa vremelnică şi total inadecvată la ceea ce se întâmplă în jurul ei. Biserica este reprezentată astăzi doar de credincioşii ei tăcuţi şi vrednici, de copiii lor care se roagă curat şi de marii duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, deveniţi şi ei ţintă a manipulărilor de doi bani (a se vedea cazul Arsenie Boca).
Cât despre „societatea civilă” şi „tehnocraţi”, ce să mai vorbim…!? Este suficient să te uiţi cine s-a dus la Palatul Cotroceni atunci când preşedintele a invitat „reprezentanţii străzii” la consultări, pentru a constata extinderea imposturii şi la acest nivel. „Tehnocraţii” ne-au arătat şi ei, deunăzi, ce pot prin nominalizările făcute pentru posturile de miniştri: un inginer la Ministerul Justiţiei şi un jurist la un minister „tehnic”, un fotomodel de 29 de ani la Ministerul Sănătăţii, retras ulterior pe motiv de scandal public şi exemplele ar putea continua.
După mine, asta înseamnă prostire pe faţă, subestimare a inteligenţei unui popor care, totuşi, a supravieţuit unor vremuri aspre. Am scris în ultimii 15 ani de multe ori că România nu mai are societate civilă autentică şi că aceasta este, de fapt, o trambulină spre zonă politică, de unde şi compromiterea ei. Biserica Ortodoxă Română, mult blamată de duşmani ideologici şi de hipsteri mancurtizaţi, ar fi putut fi astăzi o componentă importantă a societăţii civile dacă ierarhii ei ar fi înţeles la timp misiunea pe care o au. Nu se întâmplă asta în spaţiul public, dar se întâmplă în măruntaiele României reale, acolo unde nu vor reuşi niciodată să intre „ideologii lumii noi”.
Şi acum două vorbe sau, mai bine zis, două întrebări despre cele petrecute la Paris. O fi în limitele raţionalului să crezi că se poate produce, la nici un an de la atentatul din redacţia revistei Charlie Hebdo, un carnagiu de asemenea amploare în inima Franţei? Eu, unul, nu cred că serviciile secerte franceze au fost şi de această dată „luate prin surprindere”, aşa cum li se întâmplă drumarilor din România la căderea primei zăpezi. Gândiţi-vă doar că vorbim despre o putere nucleară şi despre capitala acesteia.
Şi acum, făcundu-mi mea culpa pentru că nu mi-am pus şi eu steagul Franţei pe fundalul profilului de Facebook, v-aş întreba dacă vi se pare plauzibilă varianta ca teroriştii care au secerat vieţile unor oameni nevinovaţi să provină tocmai din rândurile cetăţenilor francezi. Dacă este aşa, cine poartă responsabilitatea celor întâmplate?
