Interviu cu producătoarea și realizatoarea Oana Giurgiu, autoarea unui documentar excepțional despre migrația evreilor din România. Documentarul acoperă 130 de ani de istorie.

În urmă cu cinci ani, când a început să adune ideile pentru documentarul Aliyah Dada, realizatoarea Oana Giurgiu nici nu se gândea că va ajunge să-l lanseze într-un context social și politic atât de „potrivit” cu subiectul filmului său. Fiindcă Aliyah Dada povestește plecarea succesivă a valurilor de evrei din România spre Palestina, pe o perioadă de 130 de ani. Motiv, pentru autoare, să demonteze prejudecăți de tot felul și să aducă la lumină subiecte sensibile, acoperite de praful timpului și al uitării. Realizarea acestui documentar a implicat o muncă enormă, în care s-au contopit răbdarea documentaristului și spiritul critic al jurnalistului, priceperea realizatorului și imaginația creatorului. La care s-au adăugat emoția, empatia și căldura sufletului omenesc.

Producătoarea și realizatoarea Oana Giurgiu și-a prezentat documentarul în cadrul Festivalului Filmului Românesc organizat de Asociația ROCADE la sfârșitul lunii octombrie, la Centre Segal din Montréal.

„Aliyah” înseamnă emigrare – în ebraică, iar Dada – este curentul artistic inițiat de doi evrei de origine română, Tristan Tzara și Marcel Iancu. Din Moinești, satul unde s-a născut Tristan Tzara, a și pornit, în 1882, primul val de emigrație evreiască spre Palestina.

În spirit dadaist este construită și imaginea filmului, care folosește din abundență colajul. Dar este vorba numai de formă, fiindcă – la nivel de conținut – montajul minuțios sprijină cât se poate de bine mesajul textului. Realizat jurnalistic, ca un demers de reconstituire a adevărului istoric, Aliyah Dada poartă amprenta directă a Oanei Giurgiu.

Ai participat intens la film. Inclusiv vocea naratorului din off îți aparține.

Într-adevăr, în afară de faptul că a trebuit să apar în film, că mi-au apărut mîinile – pentru că am făcut tot ce înseamnă colaj – am folosit și vocea mea. Inițial, am încercat să rog o actriță să facă vocea și mi-am dat seama că nu pot să mă uit la film dacă nu m-aud pe mine. Pentru că este opinia mea, este punctul meu de vedere.

Este un demers atipic…

Filmul a fost complet atipic. De exemplu, documentarea. M-am documentat tot timpul, chiar pe parcursul filmărilor. Primele filmări le-am făcut prin anul 2010, în Israel am filmat în 2010, în 2011. În 2012 n-am putut filma, fiindcă erau acolo… niște momente mai critice să zicem. Apoi am filmat în 2013. După care, un an și jumătate a durat editarea filmului.

Problema a fost că nu reușeam să găsesc un suport video pentru realizarea filmului. Am căutat în arhivele din satele întemeiate de emigranții evrei veniți din România, am căutat pe internet foarte mult, am căutat în arhivele internaționale… Am găsit câte ceva și în România, dar nu cât aș fi sperat eu și cât ar fi normal să existe – pentru că este istoria României, până la urmă.

Pentru mine, a fost un pretext urmărirea emigrației evreilor din România către Israel. Pe mine m-a interesat istoria țării mele, în primul rând. Eu îmi iubesc foarte mult țara, dar mi-o iubesc cu bune și cu rele. Aș vrea să stiu cum stau lucrurile. E ca într-o relație: nu vrei să fii mințit, nu vrei să fii păcălit.

CITEȘTE ȘI:  Exclusiv „Pagini Româneşti”. Daniel David, psiholog: „Istoria ne-a învăţat să nu avem încredere în ceilalţi”

Spuneai că te temi de uitare…

E un lucru care mă macină foarte tare: uitarea și posibilitatea ca anumite lucruri să nu fie știute niciodată. Cel mai tare mă sperie că e vorba de lucruri petrecute în epoca modernă. Mă sperie faptul că noi nu păstrăm. Noi, ca nație, am sentimentul că trăim doar momentul. De aceea, cu filmul acesta am vrut să găsesc niște oameni care au fost martori la evenimente importante din istoria României, să fac în așa fel încât să ne spună poveștile lor și ele să rămână înregistrate.

Știu că e un film foarte didactic, dar am încercat să fac astfel încât să fie pe înțelesul tinerilor, pentru că este cel mai important public pe care l-am vizat.

Aliyah-DaDaCare sunt riscurile unui documentar istoric? Până la urmă, indiferent de câtă documentare dispui, niciodată nu poți să fii sigur că ai aflat adevărul.

Asta e clar. Filmul acesta l-am făcut singură, studiind și citind foarte mult, fără să am un consultant. Am încercat să fiu cât se poate de imparțială, în același timp asumând că este punctul meu de vedere. Este un documentar istoric, dar nu am pretenția că deține adevărul absolut. Și cred că martorii sunt cei mai importanți în astfel de demersuri: fără ei, nu ai putea să lămurești niște lucruri.

Există, în film, o explicație care a uimit foarte mulți istorici, legată de relația dintre evrei și Partidul Comunist. În momentul în care Partidul Comunist a ieșit din ilegalitate număra vreo 600 de membri. Cei 600 nu erau destui cât să creeze o majoritate și să câștige puterea. Atunci ei s-au orientat către comunitatea evreiască. De ce? E foarte simplu: pentru că evreii niciodată n-ar fi semnat pactul cu partidele istorice, în timpul guvernării cărora avuseseră de suferit. Un simplu amănunt, dar extrem de important pentru a explica de ce au aderat foarte mulți dintre membrii comunității evreiești la Partidul Comunist.

Cum ai reușit să eviți capcana stereotipulor: victimizare, culpabilizare, etc.? Cum ai găsit echilibrul necesar filmului?

La început nu l-am găsit. L-am câștigat pe parcurs. Nu am căzut pradă stereotipurilor fiindcă am încercat să le demontez. Culpabilizarea excesivă există… dar sunt și motive pentru ca ea să existe. Pentru că lucrurile astea s-au întâmplat așa cum s-a văzut. Ca în povestea cu groapa comună: erau soldați români. Nu era niciun neamț acolo. Nu s-au sinucis. Erau gloanțe românești în groapă. Și gata, am înțeles: noi, românii, am omorât niște femei și niște copii acolo. Este o crimă. Începuse războiul, dar nu exista niciun motiv să se întâmple asta. Asta e ceea ce face propaganda.

Propaganda e lucrul cel mai periculos, cel mai periculos dușman al păcii și al adevărului și din păcate propaganda este ceva ce nu se va opri niciodată. Trebuie să fii foarte stăpân pe tine ca să-ți dai seama ce e adevăr și ce e minciună, ce ți se bagă pe gât. Uneori e foarte greu să discerni. Asta este un alt lucru de care mi-e frică, în afară de uitare. Mi-e frică de propagandă și mi-e frică de monștrii care se nasc din chestia asta. Am învățat multe, foarte multe lucruri făcând acest film, care mă ajută să înțeleg anii pe care îi trăim noi acum în Europa.

CITEȘTE ȘI:  Exclusiv „Pagini Româneşti”. Daniel David, psiholog: „Istoria ne-a învăţat să nu avem încredere în ceilalţi”

Uitați-vă la film și o să vedeți cu alți ochi emigrarea din Orientul Mijlociu către Europa. Veți înțelege ce înseamnă asta. Eu am înțeles din filmul ăsta că cine emigrează la timp supraviețuiește. Dar și că emigrația are prețul ei. E ceva foarte greu și dureros. Sunt oameni în film care nu și-au pierdut nostalgia față de orașul din care au plecat până în ultimul moment al vieții lor. Unul dintre personajele noastre, care a ajuns Ambasadorul Israelului în Statele Unite și în Franța, era plecat din Iași de la 14 ani. Toată viața, el a citit Ziua de Iași. Era în stare să spună tot ce se întâmpla în Iași, deși nu mai fusese acolo de peste 70 de ani.

Care au fost lucrurile care te-au marcat cel mai tare?

Au fost extraordinar de multe momente emoționante. Am avut bucuria să întâlnesc niște oameni extraordinari; câțiva dintre ei însă nu au apucat să vadă filmul, pentru că s-au prăpădit înainte ca el să fie terminat. Voi duce cu mine crucea asta: că n-am reușit să-l termin astfel încât să-l vadă și ei. Însă mă bucur că prin film o să-i cunoască și ceilalți.

Cum a fost primit filmul în România? Au existat și critici, voci care să te contrazică?

Nu, n-au existat critici. Poate au fost copleșiți, poate chiar i-am convins. Pentru mine e o mare bucurie: înseamnă că am reușit să fiu imparțială.

Te întreb asta pentru că sunt multe subiecte sensibile pe care le abordezi, cum este rolul Mareșalului Antonescu…

Am pornit la film fiind sigură că o să-l distrug pe Antonescu. Pentru că este un personaj care mie mi se pare fatidic în istoria României. Însă a trebuit să accept că Antonescu a făcut și niște lucruri bune, a avut o intuiție corectă în anumite momente, cum ar fi faptul că nu a acceptat deportări de evrei din România în lagărele din Polonia. Pentru că și-a dat seama că nu are niciun rost, războiul era aproape pierdut. Nu că nu ar fi vrut sau că nu ar fi crezut… dar nu era un monstru atât de mare încât să facă crime inutile. El ar fi vrut să se evapore, dacă se putea, evreii din România, într-un mod legal. Asta a fost motivul pentru care i-a deportat în Transnistria. Sigur că ce s-a întâmplat acolo a fost dramatic, dar măcar unii au reușit să se salveze. Mulți au și murit… Nu iau apărarea nimănui, dar sunt niște amănunte istorice care trebuie puse la locul lor.

Ad