Cum prostia este infinită, acest articol n-are cum să-şi propună să epuizeze subiectul. Vorba lui Einstein: „Diferenţa dintre geniu şi prostie este că geniul are limite.”
Ca om, indiferent cât de înzestrat intelectual ai fi, nu te poţi situa complet în afara prostiei. Nu poţi fi în fiecare clipă deştept, aşa cum nu se poate să dai mereu dovadă de prostie. Prostia nu este o vină, dacă este consecinţa unei incapacităţi naturale de a înţelege anumite lucruri, aşa cum nici deşteptăciunea nu este un merit.
Inteligenţa reprezintă, mai degrabă, o serie de însuşiri genetice peste care se adaugă efortul personal al individului de a se informa, dar şi capacitatea lui emoţională de „a se pune în locul celuilalt” (adică de a empatiza). Cu alte cuvinte, te poţi naşte deştept, însă inteligent trebuie să devii. Tot săracu` Einstein ne lămureşte: „Orice prost poate să ştie. Scopul este să înţelegi.”
Animalele sunt singurele care nu pot fi suspectate de prostie deoarece acţionează conform „setărilor” pe care Cineva le-a făcut în bagajul lor genetic. Spre exemplu, nu sunt de acord cu aceia care susţin că au un câine „inteligent” sau o pisică „proastă”. Animalul de companie se manifestă aşa cum l-a obişnuit stăpânul: bine dresat sau sălbatic, jucăuş sau indolent, cuminte sau agresiv.
În cazul câinelui, pisicii, calului şi al oricărui alt animal nu cred că putem vorbi de prostie, atât timp cât vietăţile respective fac trăsnăi şi giumbuşlucuri pentru a obţine ceva de care au nevoie imediată: mâncare, apă, atenţie, afecţiune.
Aşadar, prostia este specifică omului. O putem trata şi într-un registru comic, în cazul în care consecinţele ei nu sunt dramatice. Totuşi, se întâmplă rar ca prostia să fie benignă, inofensivă. De regulă, aceasta are efecte dezastruoase asupra celor din jur şi chiar asupra celui care o comite.
Tudor Muşatescu spunea că prostul face tot posibilul pentru a nu trece neobservat. Aţi văzut şi dumneavoastră, cu siguranţă, indivizi care vor să iasă neapărat în evidenţă, deşi nu au nimic interesant de comunicat sau de arătat. Petre Țuţea numea asta „aflarea în treabă”. Uneori ne amuzăm amar în astfel de situaţii, ba chiar rămânem fără reacţie.
E greu să te aperi prompt când ai de-a face cu prostul. El reuşeşte să te ia prin surprindere pentru că, aşa cum se zice în popor, „are mintea odihnită”. Şi, colac peste pupăză, mai este şi harnic – îşi pune în practică „ideile” cât ai clipi. Iar perseverenţa este o altă „calitate” a prostului… Nu se lasă până nu face ca el.
Un intelectual român a cărui scriitură o preţuiesc, îmi spunea cândva, mucalit, că mortul şi prostul n-au nicio problemă. Problema este a celor din jurul lor.
Mă gândesc serios, uneori, că anumite fapte prosteşti ar trebui incriminate. De pildă, luatul cuvântului atunci când n-ai nimic de comunicat auditoriului.
Am ales ca temă a acestui articol „prostia” deoarece zilnic ne ocupăm de lucruri mult mai puţin importante. Marile teme ale vieţii le evităm. Nu prea vrem să auzim vorbindu-ni-se despre sensul existenţei noastre pământeşti, despre rostul însuşirilor fizice şi morale pe care le avem şi cu atât mai puţin despre moarte.
Altfel spus, nu mai avem „insomnii dostoievskiene”, purificatoare din punct de vedere moral. Preferăm băutele de sfârşit de săptămână, filmele de acţiune şi fast-food-ul. Câtă dreptate avea Grigore Moisil: numai prostia poate să n-aibă intermitenţe.
