Despre fotbal şi politică

Imaginaţi-vă un ultim apără­tor al porţii, care primeşte în pli­nă figură o minge şutată cu pu­te­re, reuşind astfel să evite un gol ca şi făcut. Probabil că unii dintre dumneavoastră cunosc de pe tere­nul de fotbal această senzaţie extremă. Mahmureala de după, clipele de confuzie, când nimeni nu ştie dacă “victima” are sau nu ne­voie de asistenţă medicală, coe­chipierii care se strâng ciorchine în jurul “eroului”, toate acestea fac parte din peisajul sacrificiului.

Gloria celui care salvează un meci durează câteva zile. Urmea­ză intrarea în statisticile mai mult sau mai puţin oficiale şi referirile microbiştilor “la faza aia”, atunci când îşi mai deschid o bere în aşteptarea altui meci.

Ca peste tot în lume, şi în România, lumea are nevoie de luptă, de sacrificiu, de o supapă pentru descărcarea neîmplinirilor de zi cu zi. În momentul în care scriu aceste rânduri, stă să încea­pă returul meciului de baraj cu Grecia, contând pentru calificarea la Campionatul Mondial din Bra­zilia. Arătăm cu toţii, jucători şi suporteri, ca şi cum am fi încasat o minge în plină figură. Nu ştiu dacă vom învinge sau “vom în­frân­ge” (cum glumeau unii pe seama lui Mircea Geoană la ale­gerile din 2009). E foarte posibilă a doua variantă, dată fiind mizeria care colcăie în străfundurile federaţiilor şi organizaţiilor spor­tive de la noi. Prima variantă, adică cea a victoriei, ar fi o mică minune, un vis frumos în preajma Crăciunului.

Dar, din păcate, ceea ce se întâmplă în societatea româneas­că, se întâmplă şi în fotbal: incom­petenţă, cumetrii, corupţie. Vedem şi în Europa meciuri trucate, mafii ale pariurilor, “berlusconi” şi “bernarzi tapi”, însă diferenţa este că “dincolo” se mai fa­ce performanţă. Noi doar ne fu­răm căciula, sperând în mod stupid să se producă minuni. Vrem, dacă s-ar putea, să câştigăm mereu, fără să construim baze de pregătire şi fără să creştem şi să edu­căm sportivi. Da, să educăm sportivi, pentru că manelismul genera­lizat de azi duce într-o fundătură.

Un tânăr care nu ştie să scrie corect în limba sa maternă şi să lege două fraze într-o altă limbă de circulaţie interna­ţio­nală, nu poate gândi pe teren. El nu va înţelege niciodată rolul său de model pentru cei mai mici, ca­re bat mingea în spatele blocu­ri­lor. Frezele de pupeze, gulerele ridicate ale tricourilor şi maşinile mai scumpe decât proprietarii lor nu vor duce decât la ridicatul din umeri de după meciuri. “Am avut o zi mai proastă“, “Am jucat cu o echipă a cărei valoare o cunoaş­teţi”, “Băieţii au dat totul, dar şi-au pierdut concentrarea pe final” – aţi auzit şi veţi mai auzi astfel de scuze.

Ziarele de sport sunt pline de aventuri ale “vedetelor” nostre şi ale învârtitorilor de bani din transferuri de mâna a doua. “Biznizmenii” şi valutiştii-ţepari ai anilor ‘80-‘90 au devenit “ma­nageri” şi-şi dau cu părerea, în calitate de experţi, prin studiou­rile televiziunilor. Ei nu ştiu să facă nimic şi nu concep să cheltuiască vreun ban din propriul bu­zu­nar, dar au pretenţia să câştige cât mai mult. Au reinventat escrocheria ordinară, parfumând-o cu Armani şi D&G. Lumea cască gura la prostiile pe care le debi­tea­ză, iar ei fac bani frumoşi din asta.

Dacă aţi găsit vreo asemă­nare, în cele de mai sus, cu poli­-tica românească, să ştiţi că nu este o întâmplare. Fotbalul şi politica sunt surori şi au pactizat demult întru prostirea cetăţeanului sărăcit. Bruma de rezultate spor­tive pe care o mai avem, semn al “ultimei suflări” a vechilor gene­raţii, este confiscată de politicieni abjecţi. Apar în faţa camerelor, direct din lojele oficiale, înainte şi după meciuri, pentru a-i arăta electoratului că sunt şi ei mânaţi la stadion de pasiunile şi micile bucurii ale “prostimii”.

Nici nu li se usucă bine în colţul gurii ca­via­rul înfulecat în loja oficială că, hop!, încep să recite propoziţii, memorate aproximativ, despre “strategia abordată de Piţurcă”. Te umflă râsul şi te apucă greaţa, în acelaşi timp.

Dacă ne-om fi calificat sau nu la Mondiale, eu nu ştiu, dar dumneavoastră ştiţi cu siguranţă când citiţi acest articol. Indiferent de rezultat însă, rămânem împre­u­nă cu pomeţii obrajilor învineţiţi şi cu ochii roşii, după mingile recepţionate în figură de la samsarii cu pretenţii de manageri. Cumva ne-am obişnuit, iar obiş­nuinţa este a doua natură a omului.

Dar, de fapt, la ce ne-ar folosi o calificare? Pentru noi ar fi un anestezic local, numai bun de trecut iarna, iar pentru samsari un nou “bizniz”. Mai ales că 2014 este şi an electoral…